Copiii şi televizorul
Înțelepciunea comună spune că nu e bine să-ți lași copiii să se uite la televizor, cel puțin nu prea mult. Specialiștii confirmă acest lucru, dar cu o serie de precizări, pe care noi, poporul deținător de copii, merită să le știm.
Probabil cea mai citată în materie este recomandarea Academiei Americane de Pediatrie (AAP), care spune că, în cazul copiilor și al adolescenților, consumul de media ar trebui limitat la două ore pe zi. Recomandarea e drastică, mai ales în cazul copiilor mai mari. Trebuie văzut și contextul: consumul zilnic de media al copiilor e de nu mai puțin de șapte ore în SUA. Probabil, la noi același consum e ceva mai mic, fiindcă singura cifră pe care am găsit-o, referitoare la adulți, e de șase ore. Dar, în orice caz, considerabil.
Ce li se poate întîmpla copiilor care se uită la TV? Tulburări de atenție, dificultăți de învățare, probleme cu somnul și cu alimentația, care pot merge pînă la obezitate. Dacă ne uităm mai atent la ceea ce spune AAP, vedem că problema copiilor care se uită la televizor e mai degrabă cea a adulților care se uită la televizor împreună cu copiii, lăsați în plata Domnului alături, pe canapea. Orice părinte știe că ecranul TV e o modalitate rapidă și sigură de a liniști copilul și tinde să-l lase să se uite, cu sau fără el, la diferite programe, chiar de la vîrsta la care nu le înțelege așa cum au fost gîndite. Simpla companie sau eliminarea programelor violente și de altă natură nu e în acest caz supraveghere.
Copilul lăsat baltă, chiar fără intenție, în fața ecranului dezvoltă acea atitudine numită la adulți cartof de canapea. Este expus unui gen de stimulare vizuală agresivă, tipică pentru montajul alert de televiziune din ziua de azi, fără sens în cazul lui. El nu mai relaționează nici cu persoanele din jurul lui, nici cu obiectele – jucării sau lucruri pe care le ia drept jucării, cu care își construiește abilitățile perceptuale și ideile despre lume. Care nu-s chiar atît de limitate la simțuri pe cît par, fiindcă, de pildă, Jean Piaget susținea că relația de cauzalitate este o achiziție intelectuală care apare în momentul în care copiii de vîrstă fragedă realizează reversibilitatea traseelor pe care le fac într-o cameră de joacă.
De aici reiese că o oră petrecută de copil în chip de cartof de canapea, singur (chiar dacă în vecinătatea adultului), în fața unui program pe care nu îl înțelege, nu e în nici un caz echivalentă cu o oră în fața unui program adecvat, educativ, în care adultul ghidează copilul, oră care ar putea fi, dimpotrivă, benefică. Există așa ceva?
rec repede peste canalele tipice pentru copii, fiindcă discuția despre caracterul violent al multor desene animate care se difuzează acum e prea cunoscută pentru ca să o mai reluăm. Mă opresc cu Telecomanda pe ceva diferit, Baby TV, un post prezent și în oferta furnizorilor români de cablu. E clar că Baby TV – ca și concurentul lui mai puțin cunoscut în România, BabyFirst – e ceva diferit de rest. Programe pentru bebeluși, așa cum se găsesc și pe DVD-uri cu eticheta „educativ“. S-ar părea că am ajuns în raiul televiziunii pentru copii, fiindcă ideea, relativ nouă pe piața globală, datează din 2003 și se datorează unei israeliene, pe nume Maya Talit, care și-a dorit, împreună cu familia ei, un canal pentru preșcolari. A început să gîndească grila pe vremea cînd era însărcinată și postul a prins viteză în 2007, cînd a fost achiziționat de Fox Corporation a lui Rupert Murdoch. În momentul de față, totul pare în regulă, fiindcă Baby TV se difuzează în peste 100 de țări și se transmite în 18 limbi.
Contraargumentul îl găsim, însă, în Franța. Conseil Supérieur de l’Audiovisuel, CNA-ul franțuzesc, a interzis în 2008 crearea, în Franța, a programelor pentru copii cu vîrste mai mici de 3 ani, ceea ce înseamnă că Baby TV și BabyFirst TV trebuiau difuzate cu un avertisment referitor la problemele pe care le pot cauza.
Diferite asociații cu prestigiu științific și social se opun televiziunii pentru copii din diferite motive. Trecem din nou peste caracterul educativ al programelor, fiindcă interesantă e discuția despre mesajele publicitare. Există grupuri de presiune care își doresc interzicerea reclamelor pentru copii, care e lege în unele țări, în timp ce, la noi, e limitată doar folosirea copiilor în reclame. Un prim și previzibil motiv e acela evident că preșcolarii, și chiar școlarii, nu au discernămîntul necesar pentru a interpreta ca atare mesajele promoționale, iar aici adulții pot contribui cu explicații referitoare la marketing și advertising, chiar în prezența unor astfel de reclame. Există însă și o problemă a mesajelor nepromoționale, dar cu încărcătură etică sau ideologică.
Acum cîțiva ani, mi-am surprins copilul de vreo cinci ani dondănind ceva despre Romeo și dragostea care nu aduce fericirea, pe care, în schimb, banii o aduc. Habar n-aveam de unde știa de Romeo al lui Shakespeare și proverbe cu bani și fericire, dar dumneavoastră s-ar putea să știți: reclama aceea amuzantă, pe care nu reușesc să o regăsesc. Era polemic-amuzantă, o glumă reușită, chiar, dar numai dacă ai citit Shakespeare sau măcar știi despre Romeo și Julieta dintr-o sursă intermediară. Fără Shakespeare, mesajul era simplu, consumist la modul exagerat și chiar filozofic, atîta cît poate fi consumul ca panaceu o filozofie.
Nu trebuie să fii specialist în științe cognitive ca să știi că pauzele de publicitate sînt unul din segmentele preferate ale copiilor sub 7-8 ani, în programele TV, fiindcă duratele de 30 de secunde ale reclamelor și caracterul lor bombastic-colorat sînt perfecte pentru attention span-ul și preferințele acelorași. Posibil, o oră de TV fără reclame e mult mai bună – sau mai puțin rea – decît o oră de TV cu 12 minute de reclamă, cît prevăd reglementările din România. Dar se mai uită copiii la ea?
Desigur, un articol de gazetă nu poate conține nici toate datele problemei, nici toate răspunsurile. Tot ceea ce am înșirat mai sus nu a avut decît scopul de a vă convinge, dacă era cazul, că problema există. Și că soluțiile ei sînt, în mare măsură, la adult.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
