Despre vin – căpşunică, buzisme, „de buturugă“

În familia mea, s-a băut vin dintotdeauna, mai puţin în partea ardelenească a ei, unde mesele (uneori chiar şi micul dejun) începeau mai mereu cu o „doză“ de pălincă. Însă în casa de la Bucureşti îmi amintesc, încă din copilărie, sticla de vin pe masă – vinul de Alimentara de pe vremea lui Ceauşescu, apoi diferite vinuri postdecembriste, unele de import. De la tatăl meu am moştenit plăcerea de a alege vinuri, de a citi etichete, de aceea îmi petrec uneori şi cîte o jumătate de oră, prin supermarket-uri, la raioanele respective. Cînd descoperim separat cîte un vin obscur care ne place, ne sunăm ca să ne vindem ponturi: „Vezi la Kaufland, ăla cu frunza pe etichetă… da, e minunat!“ sau „Vezi că la Obor s-a deschis un chioşc cu Pelin de Urlaţi… direct de la producător!“. Nu sîntem nişte profesionişti, însă avem încredere în gusturile proprii îndelung exersate şi putem să spunem că ne pricepem. 

Curiozitatea mea faţă de vin m-a împins, pe la 20 de ani, să vizitez împreună cu un prieten podgoria de la Murfatlar, unde voiam să pretindem că sîntem reporteri la o revistă studenţească pentru a obţine o licoare mai de soi. Am mers cu trenul personal pînă în comuna Basarabi, era un început de octombrie cu un soare incredibil de toamnă, cu raze care parcă picurau ca ultimii stropi aurii de vin de pe fundul paharului. Am intrat în podgorie ca-n brînză: spre surprinderea noastră, nu era păzită de nimeni. În faţa noastră se întindeau cîmpuri şi dealuri de vie, ca o mare liniştită, fără valuri, doar frunzele de viţă ce începuseră să se îngălbenească foşneau uşor în bătaia vîntului. Strugurii din care se fac vinurile cu menţiunea CT nu fuseseră culeşi încă, începuseră să se stafidească pe ciorchine, ne-am aplecat să luăm cîteva boabe, erau dulci ca mierea. Locul avea ceva magic, ne simţeam extatici şi uşor ameţiţi, ni se făcuse somn, aşa că, după vreo doi kilometri de mers prin vie, ne-am întins pe o movilă de pămînt şi am aţipit. Cînd ne-am trezit, ne-am dat seama că dormiserăm pe un morman de boască – de acolo venea damful care aproape că ne îmbătase şi ne închisese ochii. Ne-am dat seama şi că era sîmbătă, aşa că n-avea nici un rost să ne dăm drept mari reporteri, n-aveam să găsim pe nimeni la podgorie şi nu vom avea acces la vinul de viţă nobilă pe care îl visam. Aşa că ne-am întors în sat, cu gîndul de a cumpăra totuşi nişte vin de la ţărani, mici producători locali care trăiesc de pe urma podgoriei, căci via se întinde unde vrea ea, nu-i e greu să treacă de gardul de la Murfatlar. Şi iată-ne în gara de la Barasabi, cu un pet de doi litri de vin roşu „de buturugă“, un adevărat „sculău“, cum îl asigurase producătorul, cu un nas la fel de roşu ca vinul, pe prietenul meu, făcîndu-i cu ochiul. Începem să-l degustăm pe banca din gară în timp ce aşteptăm trenul spre Cernavodă: cam aspru, cam acruţ, ca orice vin de ţară, însă după ce treci de primele guri, începi parcă să-i simţi mai bine buchetul şi îţi dă o pileală plăcută. Tocmai acea pileală ne-a făcut să ne răzgîndim în ultima clipă – nu ne-am mai întors la Bucureşti, am luat trenul în direcţie opusă şi ne-am pomenit euforici la Constanţa, apoi la malul mării din Costineşti. A fost una dintre cele mai frumoase excursii din perioada mea hippie, de adolescenţă tîrzie. 

Revenind la vinurile descoperite împreună cu tatăl meu, tot el a inventat termenul de „buzism“. Domnul Buză, domnul care ne-a vîndut o casă pe lîngă Foişorul de Foc, producea puţin, 20-30 de litri pe an, din bolta de viţă din curte. Un vin alb de masă, nimic spectaculos cu el. După ce ne-am mutat, am găsit în pod cîteva sticle dosite şi pline de praf, cred că aveau mai bine de cinci ani, domnul Buză uitase de ele. Şi, desigur, tatăl meu a deschis una. Culoarea vinului se schimbase, era un chihlimbar roşiatic, ca un aur lichid, probabil că intrase aer pe la dop şi vinul se oxidase. Şi gustul se „alterase“ şi nu se compara cu nimic: îşi pierduse din aciditate, devenise mai catifelat, avea parfumul mierii, dulceaţa stafidelor. Tatăl meu a spus încîntat: „Ăsta nu e vin, e buzism!“. De atunci, de fiecare dată cînd găsesc întîmplător pe rafturile magazinelor astfel de vinuri „greşite“ (îmi dau seama după culoarea diferită), iau cîteva sticle de „buzism“ şi mă bucur ca un copil care tocmai a dezgropat o comoară. 

Însă, în general, nu mă împac bine cu vinurile „de curte“, bio, fără sulfiţi, despre care toţi cei care le produc te asigură plini de mîndrie: „E cel mai natural, nu te doare capul!“. Cele mai multe sînt nişte poşirci – e adevărat, naturale –, însă eu am convingerea că nu toate boabele de strugure pot deveni vin. E vorba de soiuri, de pricepere şi de multe altele, de aceea am încredere în vinurile cu etichetă pe ele. În plus, de mai multe ori căpşunicile astea aparent inofensive mi-au provocat experienţe traumatizante. Par „băubile“, mai ales în varianta şpriţ, bei cîteva pahare, nu amesteci cu nimic şi a doua zi eşti praf. Nu te doare capul, dar abia te poţi ridica din pat, e o mahmureală otrăvită. Casa în care m-am mutat acum are în dotare o boltă de viţă generoasă, chiar în acest moment mă uit pe geam la strugurii care s-au copt, însă nu-mi inspiră nici un vin, pentru mine sînt doar de decor. Însă de-abia aştept Crăciunul, ca să-l reîntîlnim pe domnul Mirghiş – producător şi fost coleg de-al tatălui meu, care ne aduce vinul lui de Focşani. L-am botezat „Mirghiş Wine“ şi în fiecare an avem surpriza că e un alt vin, totul depinde de vreme, de ploaie, de arşiţă. Uneori e prea dulce, alteori e prea slab. Însă gustul rămîne bun, se simte că e un vin „muncit“, făcut cu dragoste.