Bicicliştii din Berlin

I-am cunoscut de curînd pe bicicliştii din Berlin, iar acest personaj colectiv, perfect adaptat oraşului, m-a impresionat. E drept că m-a impresionat şi fluiditatea traficului şi, uneori, chiar absenţa lui, la anumite ore, considerate în Bucureşti „de vîrf“, cum ar fi miezul zilei sau seara, după 9. Am ajuns într-o zi ploioasă, acea zi tipică din oraşul meu în care oamenii, atunci cînd pleacă de acasă, îşi iau maşinile în loc să-şi ia umbrelele. Acea zi tipică în care toate străzile sînt blocate şi se claxonează cu furie. La Berlin, am făcut o jumătate de oră cu maşina de la aeroport (care nu se află, însă, în afara oraşului) pînă în centru. Scurta călătorie, puţin după ora prînzului, s-a transformat într-o plăcută plimbare „de duminică“, deşi era marţi. Cîte patru-cinci maşini aşteptînd pe la semafoare, senzaţia că nimeni nu se grăbeşte nicăieri, nu prea vezi dube şi alte maşini de transport, nicidecum camioane, pentru că într-un oraş unde există o infrastructură funcţională, există probabil şi „centuri“ sau rute ocolitoare. Însă nici pietoni nu erau prea mulţi, o explicaţie logică fiind că, în plină zi, lumea mai şi munceşte, nu umblă brambura dintr-o parte în alta a oraşului. Sau o alta – impecabilul sistem de transport public (S-Bahn, completat de U-Bahn), care poate convinge pe oricine să renunţe să se deplaseze cu maşina. Am văzut, în schimb, bicicliştii, e imposibil să nu-i vezi, sînt peste tot: pe pistele speciale amenajate pentru ei sau, acolo unde ele nu există, căci se întîmplă şi asta, pe carosabil, pe trotuarele libere, pe aleile parcurilor, strecurîndu-se printre maşini, oprindu-se la trecerile de pietoni, ci nu traversîndu-le împreună cu cei care merg pe jos, pentru că aici bicicliştii nu au un statut „hibrid“, creînd confuzii în trafic. Am aflat că între şoferi şi biciclişti nu s-a legat vreo frumoasă prietenie, dar asta se întîmplă peste tot în lume. Desigur, şoferii se plîng de biciclişti, că încurcă traficul, că le ies în faţă în cele mai nepotrivite momente. Iar bicicliştii se plîng de şoferi că nu sînt atenţi şi încalcă regulile. Însă ambele tabere se tolerează reciproc şi se respectă, în fond trebuie să coexiste împreună în mod firesc, în Marele Oraş. 

La Berlin, poţi închiria o bicicletă aproape de oriunde, cu 10-12 euro pe zi. Se organizează tururi pe bicicletă pentru turişti, ca în toate marile oraşe europene. E amuzant să vezi nordici, americani şi asiatici pedalînd la unison, responsabili, fără să caşte gura aiurea la „obiective“. Dacă au ceva de văzut, se opresc, admiră, fac poze şi pleacă mai departe. Surprinzătoare, mai ales pentru noi, cei din Est, sînt parking-urile pentru biciclete, aproape la fiecare colţ de stradă, în faţa clădirilor de birouri, la intrarea în parcuri. Bicicleta este lăsată pur şi simplu acolo unde ai voie să o laşi, unele sînt căzute într-o rînă, altele par abandonate, se sprijină unele de altele în tot felul de poziţii, se înfrăţesc ghidoanele, se încurcă spiţele, totul pare o instalaţie, o operă de artă stradală. Şi nu există lanţuri, alarme sau alte metode de securitate pentru că, desigur, nu se fură. În faţa unui hotel de patru stele, cineva foarte grăbit îşi lăsase bicicleta ca o pleaşcă chiar în mijlocul trotuarului, o pedală se învîrtea încet, semn că proprietarul era pe aproape. Un angajat de la hotel s-a apropiat de ea şi, cu un gest firesc, a ridicat-o de jos, a dus-o doi metri mai încolo şi a sprijinit-o de un stîlp, cu o oarecare tandreţe. Este vorba doar de un spirit civic care implică şi grija faţă de bunurile personale ale altora, nu doar de ale tale. 

Bicicliştii din Berlin sînt de toate vîrstele, însă în special tineri între 20 şi 35 de ani. Acei tineri care ziua merg la job, iar noaptea bat oraşul dintr-o parte în alta, în căutarea lucrurilor care se întîmplă şi care nu sînt deloc puţine. Şi pentru că Berlinul nu are un singur centru unde să te poţi distra, ci mai multe, distanţele sînt mari şi se parcurg cu bicicleta. Am văzut şi oameni trecuţi de 60 de ani, şi doamne supraponderale în fuste scurte, şi hipioţi, şi bărbaţi cu alură de manageri, îmbrăcaţi în costume de firmă. Ţinuta de pe bicicletă e de obicei cea de stradă, nu există „costume“ speciale şi atitudini sportive, rareori mai vezi cîte o cască, fetele nu renunţă nici măcar la tocuri. Nimeni nu face bravadă din faptul că se deplasează cu bicicleta, e pur şi simplu un mod de a-ţi locui oraşul. 

Într-o seară, m-am aşezat la o mică terasă a unei berării dintr-o zonă „de tranzit“, aglomerată. Erau doar trei mese pe trotuar şi în jur o agitaţie de pub, oameni care tot intrau şi ieşeau din berărie, unii cu halbele în mîini, ca să fumeze. Între terasă şi stradă mai rămăsese un spaţiu de doar o jumătate de metru. Strada era îngustă, plină de maşini şi de biciclişti. Aici nu existau piste şi mă gîndeam că trebuie să fi fost un chin pentru ei să străbată zona. Dar nu, nici măcar aici ei nu păreau deranjaţi de obstacole, nu percepeau oraşul şi traficul la un mod intruziv, nu se enervau, nimic nu le strica seara. Alcătuiau o singură entitate, perfect adaptată vieţii urbane. Cu seninătate, făceau slalom printre maşini, atît cît puteau, apoi urcau bordura şi foloseau spaţiul de o jumătate de metru dintre terasă şi stradă ca pe o scurtătură. Cei din faţa berăriei se dădeau la o parte cu lejeritate, nimeni nu încurca pe nimeni, de fapt. La o primă vedere, Berlinul pare haotic, însă în spatele acestui haos plin de creativitate se simte o solidă disciplină nemţească. 

După ora 10, Berlinul era al lor. Mă întorceam la hotel, străbătînd ultimii doi kilometri pe jos, şi mă intersectam cu ei, veneau din toate direcţiile. Biciclişti solitari sau în grupuri vesele. În locurile mai strîmte, se opreau ca să mă lase să trec. Şi atunci, ne zîmbeam. Îmi dădeau reconfortanta senzaţie că aş aparţine şi eu cumva oraşului lor.  

Foto: A. Popescu