Bem şi noi ceva pe avion?

Pe migranţii noştri îi recunoşti din prima pe Aeroportul Otopeni, care a devenit pentru ei un loc la fel de familiar ca gara de la Crivina sau orice altă haltă de navetişti de pe ruta Bucureşti-Ploieşti. În general, sînt oameni de la ţară care, dacă ar fi trăit în continuare în comunism, să zicem, ar fi muncit toată viaţa în uzina din cel mai apropiat oraş, iar cel mai îndepărtat loc în care ar fi ajuns vreodată ar fi fost la mare, la Constanţa. Însă, acum, ei se plimbă „în interes de serviciu“ prin toată Europa. Ştiu pe de rost cum e cu check-in-ul şi cu schimbarea avioanelor, îşi prezintă cu nonşalanţă buletinul celor care verifică documentele, se descalţă politicos în faţa filtrelor de control de parcă tocmai ar fi venit în vizită la naşi sau la veri. Au acea atitudine relaxată a oamenilor care muncesc pentru bani „serioşi“, nu pentru firfirici, ca-n România. Oameni cu chipuri luminoase, fără acea privire hăituită din cauza foamei, a sărăciei. Oameni care ştiu cum e la noi, dar şi cum e la alţii şi au învăţat să compare. Însă asemeni chinezilor care duc China cu ei oriunde ar merge, şi ai noştri nu se leapădă uşor de acel „acasă“ pe care îl au în sînge şi de multe ori se comportă ca şi cum ar fi la ei în ogradă sau la birtul din centrul satului. Totuşi, privită din afară, este minunată această „deschidere“ pe care o avem cu toţii, această şansă a oamenilor de rînd de a călători şi de a munci oriunde.

Sînt patru şi aş putea să pun pariu că muncesc în construcţii, undeva în Germania, pentru că stau la coadă la check-in-ul de la un Air Berlin. Au ochii cîrpiţi de somn, au venit toată noaptea pe tren, de prin Moldova, după accent, şi împrăştie în jur un damf subtil de bere şi de after-shave. Cară după ei nişte valize uriaşe pe roţi, de parcă ar pleca pentru cel puţin un an. Încerc să-mi imaginez pernele, pilotele, cojoacele, borcanele cu carne la garniţă şi cele cu zacuscă care zac îngrămădite înăuntru.

Băieţii sînt nerăbdători, cel mai în vîrstă, care pare şeful echipei, un tip mustăcios, are o mină mai serioasă şi îi priveşte pe „Ăştia micii“ (20-25 de ani) cu îngăduinţă. Unul dintre ei, un băiat solid şi blond (într-o adolescenţă tîrzie), e la prima ieşire, n-a mai zburat niciodată şi e nervos. Îşi scoate geaca groasă, chinezească, îşi trosneşte degetele, transpiră. „Băi, Nelule, dacă ştiam noi că-i aşa o coadă, păi mai stăteam două ore degeaba în Gara de Nord?“ „Ei, las’ că am mîncat ciorba aia şi ne-a picat bine!“ „Aia a fost ciorbă?! Ăştia de-aici, din Bucureşti, nu ştiu să facă ciorbă de burtă… şi mai dai şi 15 lei pe ea!“, spune tînărul novice. „O să plîngi tu după ciorba ceea… în Germania n-o să vezi tu ciorbă pe nicăierea… nemţii mănîncă numai supe. Şi cîrnaţi. O să te saturi de cîrnaţi. Sau îţi găseşti femeie să-ţi gătească!“, zice şeful. Colegii rîd, blondul se înroşeşte.

Coada se mişcă greu. „Oare mai am timp să trag o ţigară?“ Unul dintre ei dispare pentru cîteva minute, şeful încearcă să-i organizeze rapid pe ceilalţi. „Hai să văd, voi ce daţi la cală, ce aveţi ca bagaje de mînă?“ Puştiul blond are o sacoşă mai mică, de voiaj. „Păi, asta nu pot s-o ţin cu mine, în avion?“ „Ce ai în ea?“ Blondul îi verifică rapid conţinutul: deodorant, un pulover, o sticlă de doi litri cu un lichid incolor, fleacuri. Mustăciosul remarcă sticla: „Asta nu e ţuica aia de ţi-am zis eu s-o iei de la finuţa?“. „Ba da.“ „Şi de ce nu dai ţuica la cală… crezi că ţi-o bea cineva?!“ Puştiul se înroşeşte din nou, s-o fi gîndit să aibă la îndemînă un „remediu“ pentru frica de zbor. „Băi, Marcele, tată… bagajul de mînă e să pui lucruri din astea mai valoroase, ca să nu se strice. Cum ar fi laptop, tabletă. Ce, ai tu laptop? Eu n-am nimic la bagaj de mînă, trec doar cu telefonul. Plus că n-ai voie cu atîta lichid în avion!“ Puştiul e descumpănit. „Şi acuma ce să fac cu ţuica? S-o arunc?“ Ceilalţi rîd. „Cum să arunci bunătate de ţuică? Bagă-o în valiză, la cală!“ Oftînd, băiatul începe să-şi desfacă valiza burduşită, se opinteşte să bage în ea sticla de doi litri. Se întoarce şi băiatul de la ţigară. „Tot aicea sînteţi? Nu v-aţi mişcat deloc. Iar mie tot mi-e foame. Mi-aş lua un sandwich, dar nu dau 10 euro pe el! Ce face ăsta cu ţuica?“ „Cred că vroia s-o bea în avion!“, zice şeful, mustăcind. „Ia dă-o încoace, să vedem cum e!“ Doi dintre cei patru degustă ţuica puştiului şi apreciază că e bună rău – „Unde ai pitit-o azi-noapte, pe tren? Şmechere!“. Apoi, sticla dispare în sfîrşit în valiză. Puştiul pare şi mai stresat. „Oare ne dă ăştia ceva de băut pe avion? O bere, ceva?“ „Aştia de la Air Berlin îs zgîrciomani… te ţin pe apă şi pe cafea.“ În sfîrşit, colegii lui Marcel se prind care era stresul lui. „Bre, stai liniştit! N-o să pice avionul ăsta tocmai cu noi, la valoarea noastră… n-o să ajungi tu aşa repede la ştiri, că nu eşti vedetă!“ Băieţii rîd, Marcel parcă se mai destinde şi el. În sfîrşit, le vine rîndul, puştiul se uită un pic înfricoşat la valiza lui cum dispare pe bandă. De parcă tot avutul lui ar pleca în Germania, iar el ar rămîne aici. Apoi, şeful îi îndrumă spre filtrele de control, cu mîinile în buzunare, fluierînd. Marcel încă ţine pe umăr o sacoşă cam dezumflată, căci în ea n-a mai rămas decît un pulover, ţuica a pornit-o deja spre cală.

I-am observat un pic şi în avion – şeful şi încă doi au avut locuri unul lîngă altul, puştiul a nimerit, în schimb, cu cîteva scaune mai în spate, lîngă o venerabilă doamnă cu care n-a schimbat nici o vorbă, căci probabil că nu ştia germană. Imediat după ce a decolat avionul, cei trei au adormit, după o noapte „pe tren“ erau obosiţi. Marcel, însă, a băut multă apă, a continuat să-şi trosnească degetele şi să transpire. Aşa a început pentru el o nouă viaţă.