Coafeze

Am o problemă legată de mersul la coafor încă de pe vremea cînd toate aceste stabilimente se numeau, în mod suav, „Igiena“. Iar această problemă se manifestă, de regulă, prin anxietate. Mai exact, cînd trebuie să mă tund, mă apucă frica şi tot amîn cît mai mult treaba asta pînă cînd, la un moment dat, îmi fac curaj şi mă duc. În mod normal, coaforul ar trebui să fie un soi de tărîm al plăcerilor pentru femei. Un loc de pierdut vremea reconfortant şi plăcut mirositor. Însă nu locul în sine este de vină, ci oamenii. Meseria de coafeză învesteşte nişte doamne şi domnişoare care în mod normal ar fi fost vînzătoare la supermarket, secretare în firme mici, de cartier, sau casnice cu o autoritate. Autoritatea supremă în ceea ce priveşte îngrijirea părului. Şi, desigur, ele sînt experte în a despica firu-n patru. 

Nu vei avea niciodată pretenţia ca un ospătar să-ţi recite din Byron atunci cînd îţi aduce la masă mîncarea. Nici să-ţi facă teoria scobitorii. Tot ce îţi doreşti este să te servească rapid şi corect. Însă atunci cînd îţi atrage atenţia că ţii coatele pe masă sau că te-ai murdărit la gură şi ai uitat să foloseşti şervetul, parcă îţi vine să laşi baltă ciorba şi să pleci. Ca să nu mai vorbim de faptul că ai prefera să-ţi zîmbească şi să te facă să te simţi important pentru că eşti client. 

Toate relaţiile mele scurte şi sporadice cu coafezele s-au soldat cu cîte un eşec. Poate că n-am găsit încă femeia care să tundă şi să tacă. Sau care să-şi facă simţită prezenţa într-un mod discret. În fond, părul este o componentă a corpului tău, ţine într-un fel de intimitate. O persoană străină care se ocupă de el pătrunde, fără voia sa, în spaţiul tău intim, te atinge, îţi respiră în ceafă. Dacă tot o face, pentru că aşa îi cere meseria sa, cu atît mai mult este nevoie de delicateţe. Orice gest în plus poate fi considerat o impoliteţe. Orice comentariu inutil, o grosolănie.  

Am întîlnit coafeze „mămoase“, şcolite pe vremea ailaltă. „Specialiste“ în toate tipurile de păr, prin mîinile lor au trecut multe capete. Nişte cucoane cu o manichiură perfectă (de care se ocupă pe gratis şi din prietenie colegele lor din încăperea de alături, de la „cosmetică“, în pauzele dintre două cliente). Şi cu o coafură „care rezistă“, din cauza excesului de loţiuni, balsamuri, fixativ (din dotare, pe care le încearcă tot pe gratis). În fond, dacă ele nu sînt un bun exemplu pentru alte femei, atunci cine? Problema lor este că se cred adevărate doamne şi, de fapt, cele mai multe sînt nişte ţoape. Unele sînt excesiv de prietenoase şi de bine intenţionate. Tu, clienta cea neştiutoare în tehnicile supreme ale înfrumuseţării, eşti pentru ele „iubita“. „Iubita, trebe să faci ceva cu părul ăsta al tău! Nu poţi să-l laşi aşa, uite cum cade! Şi nu ţi-am arătat ce a rămas pe prosop după ce te-am spălat pe cap… Eu îţi pot recomanda un tratament care dă rezultate foarte bune, e cu placentă şi cu lăptişor de matcă. Nu se găseşte la noi în coafor, dar dacă vrei pot să-l comand eu şi ţi-l aduc.“ Te simţi groaznic de vinovată pentru părul tău care cade şi pentru faptul că eşti atît de neglijentă încît n-ai făcut nimic pentru el. Sau: „Iubita, cine te-a tuns ultima oară? Vai, dar pur şi simplu şi-a bătut joc! Acum, ce pot să fac eu? Cum să-l mai îndrept?“  Din nou, te simţi vinovată că te-ai tuns la fitecine şi că n-ai descoperit-o la timp pe Ea. Sau: „Iubita, cam mulţi ghiocei la tine în cap… ce vîrstă spuneai că ai?“ Te simţi extrem de vinovată pentru că nu eşti mai tînără, deşi „doamna“ în cauză ar putea să-ţi fie lejer mamă.  

Mai sînt alte cucoane îmbufnate, arţăgoase, trezite cu faţa la cearceaf, certate cu soţul, amantul sau cu amîndoi deodată. Ele nu fac conversaţie, însă te trag de păr în duşmănie, foarfeca îţi flutură ameninţător pe la urechi – hîrşt, hîrşt! Aparent nu găsesc vreun defect părului tău, însă privirile lor dezaprobatoare, ţîţîitul din vîrful buzelor spun mai mult decît o mie de cuvinte. Ai prefera să-ţi recomande o placentă, un lăptişor de matcă, ca să-ţi dea senzaţia că încă mai poţi fi „salvată“.

Am cunoscut şi fete tinere, obraznice, înţepate, care le-au avut drept model pe „doamnele“ de mai devreme. Au învăţat că în coafor, ca şi-n viaţă, trebuie să ai tupeu ca să reuşeşti. Se trag cu tine de şireturi din prima. Îţi povestesc de alte cliente – ce păr avea aia, ce porcărie şi-a făcut în cap ailaltă. Oare la coafor nu există o formă de „confidenţialiate“, ca la preot sau la psiholog? Îţi dai seama că şi pe tine te va bîrfi cu următoarea sa clientă imediat ce vei ieşi pe uşă. Unele încearcă să ţi se bage pe sub piele, folosind stratagema veche cu una caldă, una rece: „Vai, dar ce frumos se încreţeşte în mod natural… multe cliente ar da orice pentru asta!“, apoi: „Vai, dragă, dar ce fir subţire şi degradat ai! Trebuie să dau cu o fiolă pentru regenerare“. Urmează propuneri directe: „Dacă îţi place cum te tund, eu pot să vin şi la tine acasă! Uite, îţi las cartea mea de vizită!“  

De multe ori am avut tentaţia de a mă ridica de pe scaun şi de a pleca pur şi simplu, cu părul ud, tunsă doar pe jumătate. Dar am îndurat mai departe, iar ele au continuat să ciripească la urechea mea. Ba chiar de fiecare dată le-am lăsat bacşiş, din bun-simţ şi inerţie. I-am zîmbit la plecare doamnei în vîrstă de la casă care şade acolo ca o matroană, fără să facă nimic, doar le aruncă priviri vigilente angajatelor. De cele mai mult ori, într-un coafor este un exces greţos de feminitate. „Să vă fie de bine şi vă mai aşteptăm pe la noi!“