Fete singure pe ringul de dans

De curînd, am asistat întîmplător la o petrecere de botez. Nu cunoşteam pe nimeni. De fapt, petrecerea, care fusese organizată pe terasa unei vile, se spărsese puţin înainte de miezul nopţii, aşa că priveam doar acele imagini dezolante de după chef – mesele încărcate de sticle şi pahare, resturi de mîncare ce nu fuseseră încă debarasate de chelneri, scrumiere pline, şervete albe cu pete de vin roşu, confetti împrăştiate peste tot, aranjamente florale deja ofilite. Rudele simandicoase de gradul I şi II, de vîrstă mijlocie şi a treia, precum şi copilul botezat care habar n-avea că din cauza lui avusese loc tot acel tărăboi festiv, se retrăseseră deja discret la culcare. Totuşi, petrecerea nu se terminase, continua cumva din inerţie, era prea devreme ca luminile să se stingă. Inevitabil, rămăseseră doar „tineretul“ şi beţivii de conjunctură. Muzica se auzea în continuare în boxe, un disco din anii ’90, probabil că DJ-ul, tot de ocazie, îşi închipuia că nu mai interesează pe nimeni „ce se cîntă“ (existaseră şi nişte lăutari care îşi luaseră banii şi plecaseră). 

Mi-a atras atenţia ringul de dans, cu orga lui de lumini improvizată – spoturi albastre şi galbene. Pe ring, mai erau nişte fete singure care dansau în neştire. În rochiţele lor scurte, cu pampoane, cu decolteurile pline de sclipici, cu pantofi cu toc cui şi cu coafuri studiate care se turtiseră un pic, cu machiajul un pic scurs, se mişcau în ritmul muzicii parcă în reluare, fără nici un fel de eleganţă sau graţie, ca nişte marionete pe sfori. Nu le păsa de ce se întîmpla în jurul lor. Ştiau că au venit la petrecere ca să se distreze şi se distrau! Îşi îndeplineau conştiincios datoria pînă în ultima clipă, pînă cînd ultimul acord de muzică urma să se stingă. 

Nu era pentru prima dată cînd vedeam tot acest spectacol kitsch şi înduioşător în acelaşi timp. Cam la toate petrecerile, mai ales la cele programatice, de tipul nuntă sau botez, se petrece cam la fel. E o scenă care exprimă o tristeţe goală, lipsită de conţinut. Însă dincolo de ea, sînt o sumedenie de alte lucruri ascunse. Poate că acele fete de pe ringul de dans veniseră la petrecere cu speranţa de a-şi găsi un partener. Şi îşi urmau acest scop cu înverşunare pînă la capăt. Sau poate că tocmai pierduseră unul, iar dansul acela ca un exerciţiu impus era o etalare a singurătăţii, a disponibilităţii. Poate că aveau parteneri cu care erau nefericite, iar unii dintre ei îşi beau minţile la cele cîteva mese ocupate de pe terasă. 

De obicei sînt două triburi – fetele care dansează în cerc şi bărbaţii care se îmbată. De la un anumit moment încolo, nu mai interacţionează deloc unii cu alţii. Nici măcar nu se mai privesc, se ignoră reciproc. Bărbaţii au problemele lor – să scurgă paharele, să fraternizeze, să pună la cale afaceri care n-or să se întîmple vreodată. Unii să se plîngă de absenţa femeilor din viaţa lor. De obicei, aceste petreceri de familie răscolesc – se nasc comparaţii, „Uite, cutare s-a măritat bine, tu ce mai aştepţi?“, „X şi Y sînt deja la casa lor, au făcut şi un copil, tu tot un golan ai rămas!“, există o presiune a grupului, ies la iveală frustrări. De aceea, mulţi dintre bărbaţii tineri cedează presiunii şi se îmbată. De aceea, femeile tinere, după ce au bîrfit între ele, s-au comportat ca nişte doamne, au socializat, au apreciat din priviri un bărbat sau altul, au încercat să epateze, sfîrşesc prin a dansa singure, neştiind ce se cuvine să mai facă. Fiecare se retrage într-o carapace, se separă de ceilalţi, pune în faţa sa un paravan – un pahar cu whisky, un dans. Însă, dacă cele două triburi s-ar vedea unul pe celălalt, ar avea disponibilitatea să se cunoască, tensiunea s-ar risipi ca prin farmec, poate că şi unii şi altele şi-ar găsi „jumătăţile“ sau măcar ar petrece un final de petrecere mai agreabil. Dar se dispreţuiesc reciproc, din principiu. Fetele se uită la bărbaţii care beau şi strîmbă din nas – nişte beţivi! Bărbaţii le privesc pe fete ca nişte plante ce fac parte din decor – nişte fufe! 

Am trăit experienţe similare, în adolescenţă şi puţin după aceea, aproape la toate nunţile la care am fost nevoită să particip. Nunţi clasice, „care respectă tradiţia“. Toate acele petreceri m-au traumatizat în felul lor. Stresul inutil al pregătirilor – ce rochie? ce pantofi? Ideea de a te împopoţona „ca să fii în rîndul lumii“. Petrecerea la care toţi fac mari eforturi să se simtă bine. Şi care nu se mai termină. Şi acel moment nocturn în care totul se fîsîie şi nu mai ştii ce să faci. A fost oribil, dar parcă nu-ţi vine să pleci. Parcă băiatul acela simpatic, verişorul mirelui, îţi zîmbise la un moment dat. Parcă celălalt, brunet, coleg de liceu cu mireasa, începuse o conversaţie. Unde au dispărut cu toţii? Şi stai stingheră pe un scaun, te uiţi la lumea care a mai rămas, aştepţi să te bage cineva în seamă. Pentru că nu te observă nimeni, deşi tu te-ai străduit, ţi-ai luat rochie nouă şi pantofi cu toc, te-ai dichisit, te apucă, aşa, un soi de nervozitate. Începi să bîţîi din picior, în ritmul muzicii. Parcă ai dansa. Dar fiindcă n-ai noroc să vină la tine unul dintre bărbaţii aceia asudaţi şi duhnind a alcool ca să te invite, nu îndrăzneşti să-ţi părăseşti scaunul. Nici să te expui de una singură pe ringul de dans. Aşa că dansezi în imaginaţia ta, fără rost, la nesfîrşit.