Generaţia touchscreen
La 2 ani şi jumătate, Mara ştia să răspundă la telefonul smart al lui tăticu’. Glisa cu degeţelul, apoi îl ducea cu o mină serioasă la ureche: „Alo! Mala teleton.“ Deşi îl pufnea rîsul, tăticu’ era foarte mîndru de ea. Uneori, cînd erau în maşină, blocaţi în trafic, şi Mara începea să plîngă, tăticu’ îi dădea telefonul lui ca să se joace cu el. Şi, brusc, Mara se potolea.
Pe la 3 ani şi jumătate, atunci cînd mămica şi-a cumpărat o tabletă, Marei i s-a deschis un nou univers. Cînd reuşea să pună mîna pe ea, în bucătărie, acolo unde mami căuta reţete sau instala aplicaţii de nutriţie, începea pentru fetiţă o adevărată călătorie tactilă. Toate degeţelele atingeau acum ecranul şi se mişcau în mai multe direcţii, ferestre cu poze colorate se deschideau sub ochii ei, zeci de iconiţe se copiau dintr-o parte în alta sau dispăreau pur şi simplu ca prin minune. Mămica se prindea repede de ce făcea ea şi se supăra: „Mara, nu e voie! Strici tableta!“ Însă supărarea n-o ţinea mult: „Hai să ţi-arăt poze cu tine de cînd erai bebe, bine?“ Şi pozele acelea luminoase cu un copil mic de tot şi grăsuţ care se numea tot Mara apăreau pe tabletă, din nou în mod miraculos. Cînd Mara a reuşit de una singură „primul ei Skype“, adică a deschis programul, a apelat şi a vorbit cu naşa din Italia, mămica a decis să-i cedeze ei tableta. Oricum, prea multe nu făcea cu ea. Aşa că tableta a ajuns printre jucăriile Marei, pe jos, în camera ei. De ursuleţi şi de păpuşi se plictisea repede, de tabletă – niciodată, deşi de două ori a vărsat pe ea cacao cu lapte şi o dată a lovit ecranul cu colţul unui cub, pentru că a enervat-o ceva din minunata lume virtuală.
În casa prietenilor mei, mă uitam la Mara cum încearcă să schimbe posturile de la televizor glisînd dintr-o parte în alta cu degetul pe ecran. Nu se întîmplă, însă, nimic, iar fetiţa nu înţelege ce nu e în regulă. Ştie că există un „aparat“ special pentru aşa ceva, care se numeşte telecomandă, dar refuză să-l folosească. În fond, ar trebui să meargă şi aşa, cu degetul! Televizorul e de vină, e defect. „Trebuie să mai facem o rată să ne luăm un Smart TV“, oftează mămica. La grădiniţă, educatoarele spun că inteligenţa Marei este peste medie, însă fetiţa are probleme de comunicare cu alţi copii şi e foarte posesivă cu lucrurile ei. Nu împarte nimic cu nimeni. În universul ei, în care poate să facă orice cu degetele, e un mic magician. Şi un mic Dumnezeu. Ei bine, într-o comunitate de copii, lucrurile stau altfel. Nu poate să apese pe nasul lui Luca, băiatul care o tot sîcîie, şi el să tacă din gură, şi nici să gliseze uşor pe fruntea Sarei, iar ea să-i dea înapoi cartea cu prinţese pe care i-a „împrumutat-o“ pentru doar două minute. Nu mai are nici un control.
Puţin înainte de Crăciun, un Moş destul de jerpelit stătea în faţa unui magazin Flanco, le cerea copiilor care treceau pe acolo să-i spună poezii şi îi întreba ce cadouri vor să primească. Unul din doi copii răspundea că îşi doreşte o tabletă. În magazin, la casă, părinţii se înghesuiau să cumpere tablete în rate, cu carduri Avantaj. Nu puteau să-şi dezamăgească copiii. Erau tablete ieftine, de 3-400 de lei, „astea se dau cel mai bine“, mi-a spus un vînzător. M-am uitat atentă şi la cumpărători – oameni săraci, care nu cheltuie mai mult de 150 de lei pentru masa de Crăciun, bărbaţi care beau sub brad bere la PET, femei muncite, obosite. Dacă n-aş fi ştiut povestea Marei, n-aş fi înţeles toată această isterie, aş fi zis că asist la sindromul tipic românesc „sînt sărac, dar îmi permit“ sau, mai simplu şi mai din înţelepciunea populară, „capra rîioasă cu coada-n sus“. Dar lucrurile nu stau deloc aşa. Tableta e esenţială pentru copii, căci degetelor lor par deja programate genetic pentru a manipula spaţiul virtual prin atingere.
Primul meu telefon smart (şi ultimul, de altfel) zace şi acum într-un sertar. N-am reuşit să mă obişnuiesc cu el şi l-am abandonat, revenind la cel clasic, „cu butoane“. Am ajuns la concluzia că degetele mele sînt „greşite“, apăsau cu totul aiurea, şi cu o încetineală de melc – îmi lua zece minute să scriu un SMS banal, aşa că telefonul pur şi simplu mă enerva. Complexată de degetele mele boante, mă uitam la o amică adolescentă care scria mesaje cu o viteză uluitoare, nici măcar nu se uita la ecran cînd îl atingea, vorbea cu mine. Am rămas cu gura căscată cînd mi-a spus că o parte din proiectele ei pentru şcoală le face „de pe telefon“. Da, dar şi eu pot face minuni cu mouse-ul! Pot da o mie de click-uri pline de dibăcie cînd joc jocul meu online. Însă dacă mă pui în faţa unui laptop cu touchpad, mă blochez.
Mi-am zis că trebuie, totuşi, să mă upgradez, să „învăţ“. Aşa că am perseverat şi mi-am luat o tabletă. Cu un ecran mare, ca pentru mine. Acum recunosc că m-am îndrăgostit de ea iremediabil. Nu trebuie s-o bombardezi cu atingeri, trebuie doar s-o mîngîi ca ea să înceapă să toarcă şi să facă ce vrei tu. Însă tot am senzaţia că degetele mele nu sînt făcute pentru aşa ceva, că îndeplinesc o sarcină improprie. Şi e normal să fie aşa – cum i s-a dezvoltat generaţiei noastre simţul tactil în copilăria timpurie? Nu era nevoie să pipăim nimic. Poate doar la jocul „Baba oarba“, cînd, legat la ochi, trebuia să-l recunoşti pe copilul pe care l-ai prins după trăsăturile feţei. E de rîs – „Baba Oarba“, singurul „exerciţiu“ care ne antrena pentru tehnologia touchscreen de peste 20 de ani! În schimb, învăţam caligrafie şi umpleam zeci de caiete cu litere frumos încondeiate. La ce ne-a folosit?
