Ce desparte România de Moldova?

Ce uneşte şi ce desparte România şi Republica Moldova? E o întrebare pe care mi-am pus-o la reuniunea jurnaliştilor din cele două ţări, care a avut loc la Institutul Cultural Român în weekend-ul trecut. Iar pentru a afla ce ne uneşte, putem porni foarte bine de la ceea ce ne desparte.

Un bun punct de plecare este în acelaşi timp trivial, dar amuzant şi concludent: româna de restaurant, aşa cum se vede şi se aude în cele două ţări. Oricine a fost la Chişinău ştie că dacă vrei un

, trebuie să ceri

care e civilizat de concentrată, şi nu zeama transparentă care ţi se propune sub acest nume în România. Dacă vrei

, acidulată, nu o cere ca atare, fiindcă e posibil să primeşti

; e preferabil să spui cu

. În sfîrşit,

e mai degrabă

, aşa cum se spune şi în Moldova de dincoace. 

Lista de astfel de lucruri ar putea continua cu

, care e

, şi multe altele. Dacă în toate cazurile de mai sus avem cîte două nume diferite pentru acelaşi lucru, există şi un nume care înseamnă două lucruri diferite:

. La noi, e pasta de legume care se consumă mai ales în post; la prietenii moldoveni, e ceea ce aici am numi

sau

Bineînţeles, diferenţele se găsesc şi în altă parte decît în meniuri. Acum cîţiva ani, am scris un manual de stil pentru o reţea TV din Moldova. Oamenii din televiziunile respective mi-au cerut repetat o listă de termeni româneşti „corecţi“ de televiziune. În Moldova, ceea ce noi numim burtieră se numeşte

, iar maşinăria căreia noi îi spunem

, cea care afişează textele prezentatorului, e poreclită, mai tandru,

. Le-am spus prietenilor moldoveni că în româna de specialitate a televiziunii şi filmului e un haos total. Uneori, unuia şi aceluiaşi lucru i se spune în două feluri diferite, în două televiziuni diferite. De exemplu, comentariul prezentatorului acoperit de imagini din regia de montaj e ba

, ba

. Nu există motive să consideri terminologia din PRO TV superioară celei din Antena 1, şi cu atît mai puţin să crezi, aprioric, că România e mai grozavă decît Moldova, în speţă. Am făcut un soi de glosar de termeni de specialitate, aşa cum se folosesc la Bucureşti, la sfîrşitul manualului de stil, şi lumea a părut mulţumită. 

Dacă mergem la instituţii,

din România e

din Moldova, iar echivalentul

nostru este, peste Prut,

. Probabil există mii de astfel de diferenţe, dar toate au un numitor comun. Care e acesta? 

Înapoi la restaurante şi făcînd un pas mare, de cîteva sute de kilometri, de la Chişinău la Ruse, şi acolo găseşti meniuri în româneşte. Explicaţia e uşor de intuit, Ruse e mai aproape de Bucureşti decît Sinaia, iar preţurile la unele lucruri – inclusiv echipamente electronice – sînt sau au fost, pînă nu de mult, simţitor mai mici în Bulgaria. Ce găsim în meniurile de la Ruse? Ciudăţenii gen

, care va să zică

sau

pentru care n-am un echivalent în româneşte, dar vă puteţi imagina ce este. O

. 

E clar, în enumerarea de mai sus, că meniurile de la Bucureşti şi Chişinău sînt în limba română, perfect inteligibile mutual. Nici

, nici

nu sînt greşeli de limbă, ci doar denumiri de dată recentă, apărute fie sub influenţe culturale diferite, fie, în alte cazuri, spontan, într-unul din locuri. Avem, deci, şi răspunsul la întrebarea de la început. Ceea ce desparte România de Moldova e (deocamdată cel puţin) superficial, recent, achiziţionat. De unit, ne unesc însă o mie sau două mii de ani de limbă şi trecut comun. Depinde ce vom şti să facem cu el. 

Cum să devii un Nimeni