Te cunosc dintr-o altă viaţă

Se întîmplă să primesc cîte un mesaj pe Facebook care să sune cam aşa: „Salutare! Ne ştim de la Mişu, prietena lui Fane, am fost odată şi la tine acasă, stăteai pe Moşilor… mă mai ţii minte?“ Apoi un zîmbet, o floare – vorba vine! –, o cerere de prietenie. Mă uit cu atenţie la profilul respectivului. Numele nu-mi spune nimic. Mă uit şi la fotografii – tot nimic. Încep să-mi fac probleme, deja încep să mă sclerozez? Cum se poate să nu-l ştiu? Dacă a fost şi la mine acasă… Să-i răspund? Să-i cer mai multe amănunte? Sau să-l ignor? Poate m-a confundat… Îmi petrec cîte o jumătate de zi gîndindu-mă. Partea proastă este că nu mai ştiu nici măcar cine era Mişu, prietena lui Fane, ceea ce deja devine destul de grav. Ca să mă lămuresc, caut în lista lui de prieteni, însă nici acolo nu găsesc vreun indiciu. Înseamnă că Mişu asta n-are cont pe Facebook, altfel aş fi descoperit-o la prieteni comuni. Mă adîncesc în aprofundarea profilului, a pozelor. E cumva o muncă detectivistică. Mă strecor insidios în viaţa privată a posibilului meu prieten. Căsătorit, un copil care s-a costumat în ghiocel la Serbarea Primăverii de la grădiniţă, se uită la meciurile Simonei Halep, merge în vacanţă în Grecia, postează bancuri cu blonde, soţia îi dă

la tot, îi mai pune şi pisici care fac nu ştiu ce şmecherie pe

, a votat cu Monica Macovei, lucruri comune, în fond. Ar putea să fie (aproape) oricine. Încep să-l cunosc destul de bine pe cel pe care, de fapt, nu-l cunosc. A cîntat într-o trupă în studenţie, aha, aici ar fi ceva! Mă uit lung şi atent la băiatul cu păr creţ care izbeşte dramatic în tobe, la un concert încropit într-un bar cu aer de anii ’90 şi, într-un tîrziu, îl recunosc pe bărbatul ras în cap (din cauza începutului de chelie), cu burtică domestică, de acum. Tot în poza aceea veche, scanată, o văd şi pe Mişu, la o masă din bar. Cum de-am putut să o uit pe Mişu? Cea care spunea că nu bea nimic „fără grade“? Şi pe prietenul ei, Fane, punkistul? Victorioasă, pentru că mi-am amintit tot, accept cererea de prietenie a chelului bonom, mă gîndesc să răspund la mesaj cu ceva încurajator, de genul „Sigur că te mai ştiu… ce vremuri!“, dar, în ultima clipă renunţ şi o las aşa. Ce vremuri erau, de fapt?  

Apoi, îmi continui introspecţia. De ce uităm? Pe cine uităm? Adevărul este că memoria e extrem de selectivă în privinţa oamenilor care se perindă prin viaţa noastră – şi care probabil că ajung la cîteva mii. De fapt, nici nu-i cunoaştem într-adevăr, cunoaştem fragmente de oameni, bucăţi de oameni, ca şi cum oamenii ar fi, de fapt, nişte maşinării stranii care se pot dezmembra şi reface, iar noi ne amintim detalii, de pildă un şurub, o rotiţă, o pălărie albastră, o creastă de punkist. Şi e normal să fie aşa. E firesc să nu-i mai ţin minte pe băiatul cel creţ şi pe gaşca lui. În fond – şi acum, după ce mi-am biciuit memoria, ştiu tot –, ne-am intersectat de puţine ori, o dată la mare, apoi la două-trei concerte la care am mers din plictiseală, căci nu-mi plăcea trupa. Cu Mişu, elementul principal de legătură, n-am fost nici măcar amică, era o tipă populară pe vremea aceea, care se împrietenea oarecum cu toţi. O popularitate care probabil că i se trăgea de la idila ei cu „faimosul“ punkist Fane, cu care nu cred că am schimbat mai mult de trei vorbe, într-o seară, la un concert de la Polivalentă. Şi nici nu puteai conversa mai multe, că era praf. Actualul bărbat chel a fost într-adevăr la mine acasă o singură dată, într-o noapte în care n-am mai găsit nici un bar deschis în cartier, aşa că ne-am refugiat în garsonieră, unde am mai băut nişte bere. N-a fost nici pe departe o noapte memorabilă, doar am ascultat Tom Waits şi am vorbit un pic despre filmele lui Almodóvar. Iar Mişu a adormit în baie. Au plecat cu primul tramvai şi a fost ultima oară cînd i-am văzut pe amîndoi. Cred că se cuplaseră în noaptea aia, pentru că Mişu se despărţise de Fane.  

Aşadar, era

să-i ţin minte? Şi pînă la urmă, la ce m-a ajutat că mi-am amintit? La ce ne ajută că ne amintim uneori obsesiv gesturi şi replici de acum 10-15 ani, că revedem în minte anumite secvenţe oarecum în reluare, fără să putem discerne ce a fost important şi ce nu, ce ne-a schimbat viaţa? Şi, în fond, trăim o singură viaţă? De multe ori, am senzaţia că adolescenţa mea, de pildă, sau perioada dintre 20 şi 30 de ani au fost trăite de fapt de altcineva. Îmi recitesc şi textele de atunci, arareori mă regăsesc în ele. Nu zic că sînt mai matură acum, că „am evoluat“, sînt pur şi simplu altcineva. Mă uit din nou la bărbatul chel, cu burtică, alături de soţia lui, pe care o ţine protector pe după umeri, şi de un băieţel plăpînd şi cam timid, pe plaja din Grecia, la asfinţit. Nu, nu-l cunosc. Cu siguranţă e altcineva faţă de rockerul creţ care bătea înverşunat în tobe în barul meschin şi plin de fum. Omul acesta a trăit deja două vieţi. Şi pe măsură ce va îmbătrîni, va mai trăi şi altele. Şi pentru că n-are cont de Facebook şi nu o pot vedea în viaţa ei de acum, pentru mine, Mişu nici măcar nu mai există. E doar un personaj dintr-o altă viaţă. La fel de bine, poate fi un personaj de film sau de roman.