Fotografiile lui Costică Acsinte. Specificul

Pe la începutul lui 2014, imagini dintr-o arhivă fotografică românească ajungeau pe

secţiunea de imagine a site-ului celebrei reviste, cu corespondent în ediţia de tipar a aceleiaşi publicaţii. Fotografiile realizate pe front, în Primul Război Mondial, la Bucureşti şi în Slobozia de astăzi bine cunoscutul Costică Acsinte erau considerate o revelaţie de genul arhivei celebrei Vivian Maier. Acum, colecţia se vede şi se simte şi pe hîrtie, pentru prima oară după transpunerile originale, de acum cîteva zeci de ani, în genere azi pierdute, într-o serie de albume apărute la Filos. Totuşi, despre ce fel de revelaţie e vorba? 

Istoricul, pe scurt, întîi. Colecţia Acsinte a ieşit la iveală datorită muncii de chinez bătrîn a lui Cezar Popescu, omul care s-a apucat – evident, fără sprijinul autorităţilor, care nu sînt capabile de aşa ceva – să scaneze întreaga arhivă Acsinte, constînd, printre altele, în peste 5000 de clişee pe sticlă, dinainte de apariţia şi generalizarea celuloidului. Greu de ştiut, exact, ce s-ar fi întîmplat cu imaginile dacă acestea nu ar fi primit girul extatic al revistei

, dar, aşa, Acsinte a devenit un fel de celebritate post-mortem, cu apariţii în presa românească, pagină de Wikipedia şi, mai ales, cu o galerie cuprinzătoare pe Flickr, care i se datorează, evident, tot lui Cezar Popescu. Albumul apărut de curînd se cheamă

–

–

şi e realizat cu participarea Anei Barton, a Ancăi Ciuciulin şi a lui Cristian Crisbăşan. 

Acsinte a trăit mult, 87 de ani. Născut în 1897, a fost fotograf de front în Primul Război Mondial, pentru ca din anii ’30 să se mute la Slobozia, unde şi-a deschis studioul amintit. Cu alte cuvinte, cele mai multe imagini sînt realizate într-un orăşel de provincie, cu bunele şi relele lui, dar mai ales cu un specific pregnant, undeva între rural şi urban.

Probabil, ceea ce e frapant în fotografiile lui Acsinte, majoritatea ale unor oameni umili din Slobozia, e un gen de realism la origine frust, dar devenit, cu trecerea anilor, surprinzător şi tandru. Oamenii din pozele lui Acsinte nu sînt îmbrăcaţi nici în ţinute dichisite de oraş mare şi clasă avută, nici în port tradiţional. În Slobozia fotografului, şi poate şi în România acelor ani, nici ţăranii nu erau chiar ţărani, la fel cum nici orăşenii nu erau cine ştie ce orăşeni. Portul tradiţional al primilor, exaltat pînă la greaţă de comunişti, n-are nimic de-a face cu straiele cam otova şi boţite ale subiecţilor, aflate la distanţă şi de un costum citadin bine croit şi bine purtat. 

Ţăranii, covrigarii, betoniştii, muncitorii la Malaxa, lăutarii, „Muzica jaz

Slobozia 1943“ şi toţi ceilalţi par a avea o existenţă umilă, dar cumva tihnită, într-o ţesătură socială complexă, dar uniformizatoare, care e rezultatul, nu tocmai conform cu modelul, al efortului de modernizare a României, care se manifestă de pe la 1848. Cam în aceiaşi ani în care Noica se exaspera de faptul că sîntem „eternii ţărani ai istoriei“, Acsinte fotografia genul de hibrid rural-urban care a fost ulterior pus pe seama comunismului, cu ale sale strămutări masive de la sat la oraş. 

Ironic, dintr-un motiv sau altul, acesta e personajul (colectiv) care a interesat

deci, poate, e şi aportul local la istoria globală a fotografiei. Nu dagherotipiile eroice din Războiul de Independenţă ale lui Carol Popp de Szathmári sînt contribuţia noastră aclamată la patrimoniul foto mondial, orice-ar însemna asta. Poate pentru că istoria noastră e a unor locuri în care s-au întîmplat mai puţine şi a altora în care nu s-a prea întîmplat nimic. Ceea ce nu înseamnă că nu există, ci că trebuie să facem efortul de a o vedea, iar imaginile lui Costică Acsinte sînt un dispozitiv temporal ideal pentru asta. 

Cum să devii un Nimeni

Foto: arhiva Costică Acsinte