Un prieten gay
Cred că a fost ultimul bărbat de care m-am îndrăgostit un pic. De fapt, îndrăgostit e mult spus, eram fascinată de el, de şarmul lui delicat, însă, pe de altă parte, extrem de masculin. Un intelectual rafinat, aproape desăvîrşit. Cita din „clasici“, apoi pigmenta discuţiile cu glumiţe indiscrete, mondene. Trecea cu nonşalanţă de la filozofii de viaţă, cu aerul de „take it easy“, la subtilităţi culturale, folosindu-se de cele cinci limbi străine pe care le ştia – un talent nativ, apoi vorbea cu pasiune despre ultimul serial pe care îl descărcase de pe net. Tot ceea ce făcea era natural, părea să nu depună nici cel mai mic efort în comunicare. Şi atunci cînd îţi povestea ceva banal, cum ar fi că şi-a luat o şaorma cu de toate, era delicios. Totuşi, era ceva cu totul special cu el şi nu reuşeam să mă prind ce anume.
Adevărul e că femeile din România sînt în general obişnuite cu bărbatul de tip ghiorlan sau, ca să-l numim mai frumos, tipul macho. La prima întîlnire, e un tip fermecător, la a doua e doar finuţ şi galant, la a treia îţi face avansuri subtile, iar la a patra îţi pune deja mîna pe fund şi gata, s-a făcut lipeala. Asta în cel mai bun caz (de multe ori, episodul cu mîna pe fund şi pe altele se consumă de la prima întîlnire). Dacă bărbatul îţi acordă întreaga lui atenţie, te ascultă, rîde cînd rîzi şi tu, creează din întîlnirea voastră la o bere un moment deosebit, dar… dacă nu se dă la tine, e deja ceva suspect. Şi, desigur, ca femeie din România, te gîndeşti că e ceva în neregulă cu tine.
Aşadar, amicul meu devenea din ce în ce mai incitant, fiind interesat sincer de mine, însă nedepăşind nici o barieră a bunei-cuviinţe şi dînd astfel peste cap un întreg sistem de „valori“ al femeii ignorante care eram. Am acum o uşoară nostalgie a serilor noastre petrecute în oraş, în care încă nu ştiam că e gay, cu conversaţiile noastre luxuriante şi cu micile cochetării instinctive din partea mea, care nu primeau nici un răspuns. Dar şi cu micile lui cochetării, care erau greşit interpretate de mine. Părea un joc al seducţiei, în care nici unul dintre noi nu părea interesat de rezultatul final. Cînd mi-a mărturisit că era gay, nici măcar n-am fost prea şocată. Abia atunci m-am lămurit de unde venea acel ceva atît de special al lui. Aha! Şi am rămas la concluzia blazată a femeii trecute de 30 de ani şi oarecum experimentate – bărbatul clasic, hetero, este un animal care se dă la tine – dacă nu, ai îmbătrînit sau nu mai eşti „valabilă“. Şi m-am liniştit. Apoi i-am spus că faptul că e gay nu e deloc evident, „nu se vede“ deloc din mişcări, gesturi, comportament specific. Adică, de fapt, m-a „păcălit“.
Însă ce înseamnă, de fapt, comportamentul „specific“? Românii nu au nici o educaţie în ceea ce priveşte minorităţile sexuale. Ba dimpotrivă. Îmi amintesc, din copilărie, că se mai auzea de unul sau de altul că ar fi fost homosexual. Era ceva atît de „exotic“, ca şi cum ai fi spus că un negru stă pe canapeaua ta din sufragerie. În viaţa ta de zi cu zi, nu existau homosexuali – nici la coada la carne, nici în concediul de la Mamaia. Toată lumea era „normală“, bărbaţii şi femeile se căsătoreau şi făceau copii. Ni se inocula şi faptul că homosexualitatea ar fi fost, de fapt, o boală. „Nu e vina lor, aşa s-au născut!“ – e o replică pe care sigur am auzit-o undeva. De aici venea un amestec de milă şi de repulsie. Una peste alta, homosexualul era o persoană damnată, care purta un stigmat.
După ce am devenit „liberi“, ne-am aşteptat ca aceste persoane „homosexuale“ să ne invadeze viaţa într-un mod intruziv, adică să-i vedem purtînd ciorapi de damă şi dansînd pe străzi în bikini. Neavînd o cultură gay, nu puteam să ne formăm o imagine despre persoanele gay sau cel puţin aceasta era una înşelătoare. Nici acum, imaginea nu este pe deplin construită, pentru că femeile, de pildă, nu pot depăşi tiparul bărbatului macho, pe care îl caută instinctiv, iar bărbaţii nu pot vedea dincolo de femeia aparent disponibilă, pe care trebuie cu orice preţ să o aibă după prima sau a patra întîlnire. Relaţiile dintre sexe sînt extrem de rudimentare, nu prea există nuanţe.
În primii 10-15 ani după marea schimbare, am cunoscut foarte puţini oameni cu orientări sexuale diferite de ale naţiei, pe care recunosc că i-am privit multă vreme ca pe o curiozitate, aşteptînd acele gesturi şi replici care „să-i trădeze“. Ca şi cum încă ar trebui să-i „raportăm“ undeva, ca o rămăşiţă a unei psihoze din comunism. Doar pentru că sînt diferiţi. M-au surprins în mod plăcut generaţiile născute după 1990, care nu au nici o problemă în a-şi exprima în mod public identitatea sexuală, acel
Deşi pentru mulţi dintre ei este o modă, dar şi o modalitate de a fi altfel, tipic adolescentină. Nu sînt foarte convinsă că toate acele fete frumoase de şaişpe ani care se ţin de mînă pe stradă sînt într-adevăr lesbiene. Şi nici că acei băieţi „artişti“ şi sensibili care se sărută frăţeşte prin puburi, fără să fi făcut niciodată sex, sînt homosexuali. Însă şi mai mult m-a surprins faptul că o prietenă minunată – băieţoasă, voluntară, cinică, după multe şi chinuitoare eşecuri sentimentale cu diferiţi bărbaţi, şi-a regăsit adevărata identitate sexuală, după 30 de ani. Pentru ea, asta înseamnă adevărata revoluţie personală, nu cea din decembrie 1989.
Revenind la prietenul meu gay, îmi pare rău să recunosc că, după mărturisirea lui, scînteia dintre noi a dispărut. Din vina mea, pentru că el este în continuare acelaşi bărbat şarmant, fin, dezinvolt. Însă eu îmi urmez tiparul cu bărbaţii oneşti, care îţi pun o mînă pe fund ca să-ţi demonstreze că eşti „valabilă“. Şi-mi analizez stereotipurile mentale. Între noi este un geam, însă pe zi ce trece, sticla devine din ce în ce mai subţire.
