1 Mai, în 2 Mai

De ce nu în Vama veche? – vor întreba unii dintre voi, mai tineri. Pentru că pe vremea aceea, nu foarte îndepărtată, Vama veche era „în construcţie“, ca să zic aşa. Adică exista, într-o fază incipientă, La stuf – cu un Ovidiu ceva mai tînăr şi mult mai entuziast, din cauza locului sălbatic, „nepervertit“, unde orice bere băută în tihnă era o bucurie –, La mitocanu’ era o casă cu două etaje, ce abia începuse să se ridice, cu un soi de minimarket la parter, pe drumul spre sat puteai încă întîlni măgăruşi şi, în rest, doar plajă, ciulini, mare, epavă pe fundal. Nu aveai unde sta, decît cu cortul. De aceea, toată lumea mergea în 2 Mai, unde lucrurile erau ceva mai „aşezate“, iar Vama putea fi doar o escapadă de o seară. 

Cum era de 1 Mai, la 2 Mai? În primul rînd, călătoria se pregătea din timp, de prin februarie, pentru că era doar pentru „iniţiaţi“. Mai mult o pregătire mentală, o prelungire a existenţei cenuşii de final de iarnă, spre soarele de mai, spre mare. Un vis. Am uitat senzaţia aceea – cum e să tînjeşti după „ieşirea“ de 1 Mai, cum e să te gîndeşti ce muzică să-ţi iei la tine, ce casete, ce haine, fiindcă de 1 Mai conta să ai un look special, să te transformi în altcineva. Apoi, pe final de aprilie, cînd totul era deja stabilit – gazda, cine ia casu’, bugetul, gaşca, băiatul cu chitara –, urmăreai înfrigurat prognoza meteo şi te rugai să fie peste 20 de grade şi să nu plouă. 

Întîlnirile din gară semănau cu o invazie a barbarilor care luau cu asalt trenurile. La dus se plătea bilet, la întors se făcea chetă pentru bani de naş – dar cine se gîndea la întoarcere? Grupurile se intersectau pe peron, întîlneai oameni pe care nu-i mai văzusei de la unumaiul trecut – munţari cu cortul în spate şi ceaunul pentru mămăligă, cu cravate de pionieri la gît şi cu fluiere, hipioţi bătrîni, hîrşîiţi, încălţaţi în sandale cu urme albe de la nisipul din vara trecută, pentru că nisipul de Vamă şi de 2 Mai nu se curăţă, din principiu, se păstrează în debara cu sfinţenie, hipioţi tineri, „în formare“, angelici, cu plete cuminţi, fete cu părul împletit în codiţe şi cu ii de prin podul bunicii, roacheri supăraţi, cu bocanci, lanţuri, inele, cu ochii înroşiţi şi mahmuri de la beţia din noaptea trecută, în care nu dormiseră deloc, din casurile pe care le poartă pe umăr răsună deja „metale grele“, punkeri beţi mangă, care se strigă unul pe altul cu poreclele lor ciudate, cum ar fi Microb sau Baterie, fete de liceu speriate, este primul lor 1 Mai la mare, cum se vor descurca cu toate aceste „specii“ din jur? Tot în gară aveau loc combinări, permutări, puteai face schimb de gaşcă în ultima clipă. Însă bucuria de a face parte din această mulţime atît de eterogenă, care nu avea drept scop decît să ajungă la mare de 1 Mai, nu se compara cu nimic. Se înfiripau primele idile, „rapsozii“ îşi acordau instrumentele, se zdrăngăneau la chitară primele cîntece, unele dintre ele munţăreşti, dar ce mai conta? „Nu mai pot/ să mai suport,/ la munte vreau să mă întorc!“ răcneau cîţiva care stăteau jos, pe peron, în timp ce trenul era tras la linie. Nu mergea nimeni la munte, însă „muntele“ era oricum o stare şi putea să însemne, la o adică, şi libertatea absolută pe care o ai de 1 Mai. 

Urmau cele patru ore petrecute în tren de-a valma. Sticlele care trec din mînă în mînă, munţarii care leagă uşile cu cordelină, ca să nu mai urce nimeni la Feteşti sau la Ciulniţa, nu-i loc pentru voi, navetiştilor, e trenul nostru, al ăstora cu întîi mai. Amestec de muzici şi faze, amintiri care se deapănă din vara trecută, de la cabana Mălăieşti sau de aiurea, despre beţii începute şi neterminate, care îşi găsesc acum o continuare. Naşul care cere bilete abia poate să treacă printre noi, care stăm pe jos, pe izoprene, unii în braţele altora. La Cernavodă, toată lumea e deja ameţită, se deschid ferestrele, se simte un aer cu iz de mare, care ne înviorează. Şi dă-i mai departe cu „noapte la munte, noapte la mare, buzele tale au gust de sare“, pînă la Constanţa. Nu coboară nimeni, Mamaia nu există încă pe hartă. La Neptun scăpăm de fiţoşi, la Costineşti – de discoboys. Noi, ceilalţi, mergem mai departe, spre sud.

La Mangalia, toată mulţimea se scurge spre staţia de microbuz. Mai avem doar cîţiva kilometri şi am ajuns. Nu ne vom caza, vom merge direct pe plaja de la nudişti, unde vom bea prima bere adevărată de întîi mai şi ne vom drege, pentru că sîntem deja mahmuri, după minibeţia din tren. Unii îşi vor ridica corturile, „cojiţele“ vor începe deja să ceară una-alta, un leu, un croasant, „o gură din berea ta“. 

Am în minte o imagine de acum 15 ani, însă mi se pare că e din altă viaţă – un soare orbitor, viu, de primăvară, nisipul umed pe care ne-am prăvălit cu toţii după lunga călătorie spre ziua de 1 Mai, rucsacurile noastre împrăştiate pe plajă, un casetofon din care se aude distorsionat un Led Zep, eu îmbrăcată în rochia mea lungă, albastră, brodată, din second hand (cît m-am bucurat cînd am găsit-o!), sprijinindu-mi capul de pieptul noului meu iubit, pe care l-am cunoscut în tren, şi privind o fată complet goală, deşi sînt doar şaişpe grade, învăluită în părul ei lung şi blond, care dansează hipnotic, dar fără nici o noimă. Marea e în spate, n-o bagă nimeni în seamă, e doar de decor. Unii îşi vor aminti de ea, mai spre seară, cînd se vor încumeta să facă o baie, ca s-o bifeze şi pe asta.