Greşelile de documentare
O autoare care se prezintă drept membru al Uniunii Cineaştilor, doctor în cinematografie, autor al mai multor cărţi şi diferite altele, publică în ziarul Patriarhiei, Lumina, o cronică negativă la Aferim!, filmul lui Radu Jude distins cu Ursul de Argint. Pe scurt, autoarea spune că un preşedinte de juriu ignorant „în materie de Biblie şi istoria mentalităţilor“ a premiat un film prost şi denigrator faţă de istoria României, iar cei care-l admiră sînt „obişnuiţi să ia poziţie de drepţi în faţa statuetelor impozante“.
E dreptul autoarei să creadă ce vrea, dar în cronică găsim un simptom despre felul cum stau lucrurile la noi, în presă: cel puţin două erori elementare, cum ar fi aceea legată de istoria citită „de pe ecranul iPod-ului“ (de autorii filmului) sau cea referitoare la „vocabula marxistă“ praxis. Dacă stimata doamnă doctor în cinematografie şi-ar fi dat osteneala să parcurgă măcar mapa de presă a filmului, ar fi aflat că acesta se sprijină pe scrierile şi aportul personal al Constanţei Vintilă-Ghiţulescu, istoric premiat, autor al mai multor volume despre epoca fanariotă, şi nu pe Wikipedia sau vreun articol dubios de cotidian. Iar cealaltă poveste, cu praxisul, poate fi numită, ca la tenis, dublă greşeală. În primul rînd, ca neologism, praxisul nu e doar marxist, ci un concept discutat încă din filozofia antică. În al doilea rînd, orice dicţionar mai răsărit ataşează cuvîntului sensul de „pricepere practică, experienţă“, dînd ca limbă de provenienţă neogreaca. Altfel spus, avem două cuvinte identice în română, neologismul ajuns aici pe filieră cultă şi termenul mai vechi, azi uitat, dar foarte la locul lui în gura unui personaj de la începutul secolului al XIX-lea.
Româna e plină de genul acesta de situaţii, numite „dublete semantice“. Cîteva exemple: pămînt – pavaj (din pavimentum), subţire – subtil (din subtilis), mormînt – monument (din monumentum). Dar, în fine, nu adevărul ne interesează în textul de faţă, ci, dimpotrivă, eroarea. O pagină de Facebook pe nume „Greşeli din presă“ preia un text din Ziarul de Iaşi, o publicaţie altminteri bunicică, în care o maşină cu doi tineri, care provoacă un accident, e condusă într-unul din paragrafele următoare de un şofer în vîrstă de 60 de ani. Pe site-ul România TV, o doamnă ameninţă să se arunce de la etajul al XIV-lea la începutul ştirii, pentru a face acelaşi lucru, dar de la etajul al XV-lea, două paragrafe mai jos. Tot România TV relatează despre un hoţ din Jakarta, de sex bărbătesc, care nu şi-a putut reprima „instinctul matern“, atunci cînd a auzit scîncetul unui bebeluş.
Toate cele de mai sus nu sînt nici greşeli de dactilografie, nici agramatisme, nici lapsusuri şi nici genul de gafe de presă monumentale, dar superficiale, care fac deliciul publicului atunci cînd sînt antologate şi apar pe vreun site. În toate cazurile, e vorba de autori – cu pretenţii sau simpli „ştirişti“ – care nu ştiu despre ce vorbesc, de la cuvîntul praxis, pînă la instinctele de mamă, pe care bărbaţii nu le pot avea.
Erorile de acest gen pot fi numite „de documentare“, tocmai fiindcă atestă lipsa unor săpături cît de cît serioase în alcătuirea unui subiect. Aparent, astfel de lucruri ar trebui să se întîmple din ce în ce mai puţin într-o epocă în care informaţia disponibilă gratis, pe Internet, e apăsător de multă. Ori de cîte ori verifici un cuvînt pe DEXonline şi găseşti explicaţia din Şăineanu peste cea din DEX, peste cea din Dicţionarul Etimologic, poţi ofta de uşurare gîndindu-te la vremurile cînd scotoceala trudnică prin două-trei cărţoaie groase, scrise cu litere mici, era singura care putea să te lămurească asupra unor incertitudini.
Dar, pentru asta, trebuie să fi deprins cîndva acest gen de curiozitate sau dorinţă de precizie.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
