Civilizaţie, la metrou
Am descoperit de curînd în e-mail-ul redacţiei un mesaj de la un cititor care ne propunea să facem un Dosar cu tema „Civilizaţie, la metrou“. Fiind un vechi călător cu metroul, cititorul era curios cum văd alţii toată această lume underground a Capitalei noastre. Mă îndoiesc că s-ar putea aduna materiale pentru un Dosar întreg (sau… de ce nu?), însă tema mi-a dat de gîndit, chiar dacă eu sînt un călător ocazional.
Metroul face parte din rutina noastră de zi cu zi, însă nu a fost tot timpul aşa. Mi-amintesc că în anii ’80, la puţin timp de la inaugurarea primelor tronsoane, metroul reprezenta pentru bucureşteni mai mult o curiozitate. De pildă, eu mă plimbam cu tatăl meu cu metroul, de obicei duminica, aşa cum te plimbi prin Grădina Botanică sau prin parcul Herăstrău. Aveam staţii preferate unde ne opream ca să le „vizităm“. Cum ar fi staţia Titan, care semăna în mintea mea de copil cu o navă spaţială şi mai era şi capăt de linie, întunecimile de dincolo de ea mă înspăimîntau, erau o gaură de vierme spre o altă posibilă galaxie. Sau staţia Politehnica, unde călcam pe fosile preistorice – scoici, moluşte şi corali. Mi se părea fascinant faptul că metroul putea să treacă „pe sub Dîmboviţa“. Iar staţia pe care o găseam de departe cea mai urîtă dintre toate era cea de la Romană, cu veşnicul ei miros de igrasie şi de canalizare înfundată.
Metroul, aşa cum era el, cu aerul lui socialist, „comandat“ de Ceauşescu, devenise un obiectiv turistic şi o mîndrie pentru bucureşteni. De altfel, cînd veneau prieteni sau rude din alte oraşe ale ţării pentru prima oară în Capitală, metroul era un
O călătorie cu metroul reprezenta pentru ei o culme a civilizaţiei.
Mi-amintesc şi metroul din anii ’90 – mizerabil, plin de tarabe şi de negustori ambulanţi, un paradis al cerşetorilor şi homleşilor. Şi, în general, cu un aspect devastat, totul ruginea, picura, scîrţîia, îţi dădea o senzaţie apocaliptică. Atunci am descoperit pentru prima dată ce înseamnă claustrofobia. Între Romană şi Universitate începeam să mă sufoc. În anumite pasaje de trecere, tavanul era atît de jos şi de părăginit încît eram convinsă că o să se prăbuşească peste toată acea viermuială de oameni de acolo. Aşa că am început să ocolesc metroul, nu voiam să-mi găsesc sfîrşitul în acea gaură de şobolan. Claustrofobia mi-a trecut abia după ce am fost la Paris, unde am descoperit că nici metroul lor nu e un model de curăţenie, însă e un spectacol în sine. Cu toate catacombele şi personajele lui.
Cînd m-am întors, mi-am făcut curaj şi am reînceput să călătoresc cu metroul bucureştean, descoperind personajele noastre. Bătrînul cu vioara care nu ştia să cînte decît o singură melodie – trei acorduri, trei scîrţîieli de arcuş –, fata cea grasă în scaun cu rotile care cînta la un soi de orgă electronică, primii bodyguarzi care îşi luau poziţii studiate de Jean Claude van Damme, primii artişti care îşi făceau simţită prezenţa prin graffiti-urile de pe garniturile vechi, primele căşti pe urechi ale puştanilor care aveau
. Mi-am dat seama că metroul era într-adevăr o lume în sine.
În 2015, metroul mi se pare unul dintre cele mai occidentale locuri din Bucureşti, deşi, pe ici, pe colo, au mai rămas chioşcuri cu rujuri şi sutiene care încă îi dau un aer „de tranziţie“. Nu spun că ar arăta mult mai bine ca în anii ’90, însă oamenii sînt altfel. Cerşetorii au dispărut, bodyguarzii au atitudini ceva mai normale. Aici se formează treptat acel
încă inexistent în România. Oameni care locuiesc în suburbii şi lucrează în centru, care îşi lasă maşinile la marginea oraşului ca să evite traficul şi iau metroul. Oameni în permanenţă conectaţi, care îşi butonează telefoanele, tabletele, care joacă jocuri şi văd filme, care citesc cărţi pe Kindle. Nu se înghiontesc, nu se strigă „băă“, „măă“ şi „hai!“ ca în trecut, nu se mai împing unii pe alţii „ca să se închidă“ uşile, ca la tramvaiul 41. S-au obişnuit să aştepte următorul tren, cu ochii în ecranele lor, să mai aibă răbdare încă trei minute, căci nu pierd nimic. La metrou vezi tineri care ştiu să se îmbrace şi, în general, ultimele tendinţe în moda „de sezon“. Iarna, lumea a început să se dezbrace de cojoace, ca în sala de aşteptare, la doctor. Vara, mirosul celor asudaţi nu se mai simte, doar dîre de deodorant şi parfum. N-o să mai auzi „Mamelor din lumea întreagă“ şi nici primele strofe din „Luceafărul“, eventual doar cîte un mini-concert de bună calitate, cîte un happening. Poţi să-ţi cumperi un suc rece de la un automat, chiar şi o carte, nimeni nu le mai vandalizează. Plăcintele de la Piaţa Victoriei sînt din ce în ce mai bune. O doamnă şic se conversează cu vînzătoarea ca şi cum ar fi prietene de-o viaţă. „Ce fac eu? Sînt avocată… am biroul meu chiar aici, în Piaţa Buzeşti!“
În week-end, o călătorie de la Romană la Aviatorilor devine chiar o plăcere. Îi vezi pe toţi acei adolescenţi simpatici, politicoşi, unii pe role, care merg în parc. Le surprinzi micile lor idile. Şi încă ceva – vezi copii frumoşi. Nu-s copiii-pet pe care părinţii îi tîrîie după ei prin Cora sau IKEA şi pentru care maşina familiei e a doua lor casă. Nu-s copiii supraponderali de pe terasele fast-food-urilor. Sînt acei copii normali care au chef de joacă.
