Magna Carta după 800 de ani

Dacă decolaţi de pe aeroportul londonez Heathrow, s-ar putea să survolaţi o luncă verde numită Runnymede. Cu opt sute de ani în urmă, în această lună, ea oferea privirii un spectacol plin de culoare, împestriţată cu corturile baronilor, ale cavalerilor şi cu pavilionul ceva mai mare al regelui Ioan al Angliei, care arăta ca un cort de circ cu drapelul regal fluturînd deasupra. În ciuda aparenţei festive a reuniunii, atmosfera era fără îndoială încordată. Scopul ei era aplanarea unui conflict între baronii răzvrătiţi şi regele lor, un conducător descris de un contemporan ca „preaplin de rele însuşiri“. 

Zelul lui Ioan de a aduna bani pentru recîştigarea teritoriilor pierdute în Franţa depăşea taxele şi dările obişnuite pe care nobilii le acceptau de la înaintaşii lui. Regele a confiscat proprietăţile lorzilor bogaţi sau ale negustorilor – şi, uneori, a sechestrat chiar persoane – şi a cerut sume consistente pentru răscumpărarea lor. Dacă aceşti ani de colectat bani ar fi condus la victorie, lui Ioan i s-ar fi putut trece cu vederea metodele abuzive; dar, după ce a fost învins în Franţa, un grup de baroni s-a ridicat împotriva lui şi a capturat Londra. Ca parte a tratatului de pace negociat de Arhiepiscopul de Canterbury, regele a acceptat revendicările baronilor, consemnate într-un document numit

sau „Marea Cartă“. 

Magna Carta nu a fost prima cartă validată de un rege englez. Cu un secol în urmă, Henry I a semnalat că va respecta în mai mare măsură privilegiile nobililor decît predecesorul său, prin emiterea unei Carte a libertăţilor. Magna Carta n-a părut să aibă nici ea o viaţă lungă. A fost anulată curînd de Papa Inocenţiu al III-lea, care a încheiat o alianţă cu regele. Dar Ioan a murit în anul următor, iar nobilii care îl susţineau pe succesorul său – Henry al III-lea, în vîrstă de 9 ani – aveau nevoie de sprijin împotriva unui rival la tron. Pentru a obţine acest sprijin, guvernul lui Henry a promulgat o versiune proprie a Magna Carta, care a rămas o parte constitutivă a legilor Angliei. S-au făcut cópii şi au fost distribuite în multe dintre marile catedrale ale Angliei. Originalul latin a fost tradus mai întîi în franceză, limba nobilimii, şi abia apoi în engleză. Spre sfîrşitul secolului, ţăranii invocau deja Magna Carta, atunci cînd cereau să li se facă dreptate. 

Prima ediţie tipărită a apărut în 1508. În 1640, parlamentarii au găsit în ea baza legală pentru detronarea regelui Charles I. Mai tîrziu, rebelii – de la revoluţionarii americani la Nelson Mandela – şi-au justificat acţiunile în mod similar, invocînd Magna Carta. Ceea ce au preluat aceşti luptători pentru justiţie şi libertate din documentul de 3500 de cuvinte sînt enunţurile concise ale principiilor generale, gîndite ca reacţie la sechestrarea abuzivă de către Ioan a bunurilor şi a persoanelor supuşilor săi. Capitolul 39 al Magna Carta enunţă: „Nici un om liber nu poate fi arestat sau întemniţat sau deposedat sau scos în afara legii ori exilat sau nimicit în orice fel, şi nu ne vom împotrivi lui şi nici nu vom trimite asupra lui, mai puţin în urma judecăţii legiuite a pair-ilor săi sau prin legea ţării“. Capitolul 40 enunţă concis un alt principiu solid: „Nu vom vinde nimănui şi nimănui nu-i vom refuza sau pregeta dreptatea şi justiţia“. Aceste două capitole îşi au ecoul modern în al paisprezecelea amendament al Constituţiei SUA, care decretează ca nici un stat să nu priveze pe cineva de viaţă, de libertate sau de proprietate „fără demersul cuvenit al legii“ sau să refuze cuiva „protecţia prin lege, aceeaşi pentru toţi“. 

Şi totuşi, Magna Carta nu e un document democratic. Chiar dacă a stabilit necesitatea unui consimţămînt comun pentru impozitare, acest consimţămînt trebuia obţinut printr-o reuniune a conţilor, baronilor, episcopilor şi egumenilor – la care, într-o epocă a cavaleriei, cavalerii nici măcar nu erau invitaţi să participe. 

Ideea că oraşe precum Londra ar trebui reprezentate s-a făcut auzită la acea vreme, dar nu a răzbit pînă în textul final. Astfel, ceea ce Magna Carta arată este că întrebările „Cine conduce?“ şi „Care sînt limitele puterii politice, în caz că ele există?“ sînt cu totul diferite. Faptul că Magna Carta a încercat să limiteze puterea politică fără să fondeze aceste limite pe suveranitatea populară dezvăluie o problemă cu care filozofii s-au răfuit de mai bine de 800 de ani. Căci de unde provin principiile care îi îngrădesc pe conducători, dacă nici de la conducători şi nici de la supuşii lor? 

Tradiţia legii naturale oferă un răspuns care le era familiar învăţaţilor din Evul Mediu, pentru care raţiunea noastră naturală este cea care ne permite cunoaşterea legii naturale (ca opusă acelor legi care pot fi aflate numai prin revelaţie divină). Se poate considera că principiile de bază ale Magna Carta sînt derivate din raţiune, deoarece însăşi ideea de lege exclude arestul şi sechestrul abuziv, precum şi pronunţarea unui verdict pornind de la oricare alte motive în afară de aplicarea corectă a legii. Dacă A este obligat prin lege să-i înapoieze lui B vaca, atunci cînd aceasta paşte pe terenul său, şi dacă apoi vaca lui C paşte pe terenul lui B în împrejurări relevante similare, B trebuie de asemenea să fie obligat să-i înapoieze lui C vaca. C nu trebuie să-l mituiască pe judecător pentru a-şi lua vaca îndărăt. 

În Magna Carta nu există nimic care să prevină promulgarea şi aplicarea de legi injuste; documentul ridică însă legea mai presus de voinţa unui conducător. Din păcate, în multe ţări, această idee nu este încă acceptată. Mai mult, aşa cum o arată existenţa în continuare a centrului de detenţie SUA din Golful Guantánamo, chiar şi în ţări ale căror instituţii politice sînt inspirate de Magna Carta, perceperea ameninţărilor la adresa securităţii a slăbit cerinţa ca nici un om să nu fie arestat fără aplicarea legilor ţării şi ca aplicarea justiţiei să nu fie amînată.  

Animal Liberation, Practical Ethics

The Point of View of the Universe

The Most Good You Can Do

© Project Syndicate, 2015  -

traducere de Matei PLEŞU