Publicitate cu şi fără „P“

Acum vreo zece ani, între vechea gardă a presei româneşti, oamenii-gazetă gen Sorin Roşca Stănescu sau Cristian Tudor Popescu, şi

deţinut la vremea respectivă de un grup străin, izbucnea o polemică referitoare la aşa-numita publicitate fără „P“ şi amestecarea atribuţiilor jurnalistice cu cele legate de vînzările de publicitate. Are rost să reluăm discuţia în 2015? Da, pentru că în ziua de azi publicitatea nu mai înseamnă (doar) pagini întregi de reclamă, pe care le percepem ca atare, ci şi lucruri care par articole, dar nu sînt.

Ştiţi cu siguranţă, sau cel puţin intuiţi, la ce se referă publicitatea fără „P“. E vorba de textele promoţionale nemarcate ca atare, prezentate de publicaţie ca fiind parte din sumarul ei jurnalistic. I se mai poate spune

; uneori, ea porneşte de la un jurnalist corupt, care are o înţelegere cu brand-ul respectiv, iar alteori, între publicaţie şi companie există un contract în regulă, fiindcă legea e destul de vagă în privinţa acestui gen de publicitate, interzisă mai degrabă de codurile scrise şi nescrise ale presei.

Toată această discuţie se leagă de faptul că, în epoca

, jurnalişti cunoscuţi din gruparea Cristian Tudor Popescu, care ulterior a lansat

, ca Adrian Ursu sau Bogdan Chirieac, deţineau poziţii de management editorial, dar, în acelaşi timp, firme ce intermediau vînzările de publicitate ale ziarului. Teoretic, în anii pre-criză, presa occidentală, şi nu numai, urmărea obstinat separarea acestor poziţii (redactor-şef şi

, pe primul palier al organigramei), pentru ca discursul jurnalistic să nu fie influenţat de considerente comerciale. Şefii de gazetă din anii ’90, care controlau Clubul Român de Presă (CRP), tindeau să încalce tacit această regulă, de unde conflictul care a avut loc la vremea respectivă între

şi CRP. 

Ce rost are această notă de subsol din istoria presei, aici? Ne întoarcem la ideea că reclama clasică, adică paginile sau dreptunghiurile colorate în care clienţii îşi promovează produsele, e din ce în ce mai puţin eficientă. Brand-urile s-au reorientat, în ultima vreme, către ceva numit fie

, fie proiect special, fie, pe stil vechi,

. Acest gen de filozofie a brand-urilor s-a propagat, de prin 2006 încoace, mai ales pe bloguri şi alte medii electronice. După afirmaţiile lui Mugur Pătraşcu, şeful uneia din cele mai cunoscute agenţii digitale, iLEO, publicitatea fără „P“ a fost la putere, pe bloguri, prin 2007-2008. Mugur îmi povestea, într-un interviu pentru Comanescu.ro: „La început, nu prea făceam (publicitate –

) cu «P», prin 2007-2008. (…) Noi am fost principalii intermediari, la început. Şi noi i-am sedus pe clienţi în logica: dacă te duci în zona asta a blogurilor şi se spune ceva despre tine, o să pară că e părerea lor. Iar oamenii care îl citesc pe bloggerul respectiv îl vor asculta, pentru că e sincer“. 

Ceea ce ne aduce în prezent, un prezent în care lucrurile sînt foarte amestecate. Cum spunea şi Mugur Pătraşcu, mulţi dintre bloggeri, dar şi agenţiile şi clienţii, s-au reorientat. Un Cristian Manafu marchează publicitatea cu „P“ din start, iar un site ca HotNews semnează „webPR“ şi prezintă cu un titlu colorat diferit articolele de acest tip. Vechea uzanţă occidentală nu s-a generalizat însă. Media nu mai funcţionează ca un sistem unitar, cu organizaţii care să o reprezinte şi să traseze norme, nici măcar în măsura în care CRP-ul, cataleptic azi, o făcea acum zece ani. Există oameni care încalcă regula la modul inocent, pur şi simplu fiindcă nu o cunosc, şi alţii care o fac premeditat. Fenomenul despre care vorbim este mai prezent în zona comunicării de brand, dar televiziunile de ştiri finanţate sau deţinute de politicieni şi site-urile aşijderea au şi ele păcatele lor. 

În 2007, după ce în presă apăruseră o serie de dezvăluiri cu privire la faptul că e implicat comercial în contractele pentru securizarea graniţelor (aşa-numita „Afacere Motorola“) şi în acelaşi timp scrie editoriale despre întreaga poveste, Bogdan Chirieac a trebuit să-şi dea demisia de la ziarul

, condus la vremea respectivă de Cristian Tudor Popescu. Bogdan Chirieac a mers ulterior mai departe, implicîndu-se în 2009 în scandalul ANI, cel în care Sorin Roşca Stănescu îl presa pe directorul Agenţiei Naţionale de Integritate să ofere date despre personaje cu probleme, iar Centrul pentru Jurnalism Independent, ActiveWatch şi alte organizaţii profesionale au cerut instituţiilor media să nu îi mai prezinte pe post, sau în alte contexte asemănătoare, ca jurnalişti. Sorin Roşca Stănescu este astăzi în închisoare, pentru

în dosarul Rompetrol, dar Bogdan Chirieac este în continuare activ, ca fondator al DCNews. 

De cîte ori citiţi un lucru senzaţional, atrăgător, diferit, trebuie să vă puneţi două întrebări: cine scrie şi cine plăteşte? Asta, mai ales dacă citiţi pe gratis. 

Cum să devii un Nimeni