Ţara lui „cred că“

În România, opiniile şi convingerile sînt obligatorii. Dreptul garantat de Constituţie de a avea o părere e o formă mult atenuată a obligaţiei de a emite această părere, tot mai presantă, mai ales de cînd Facebook-ul a devenit un mod de viaţă pentru aproape o jumătate din populaţia ţării.

Apropo de Facebook, zilele trecute aflam şi dădeam mai departe ştirea că echipa de la

şi-ar putea găsi de lucru la Netflix, cu precizarea că, pentru Jeremy Clarkson şi ceilalţi doi, platforma de video online e un loc de muncă bun, dat fiind că e finanţată din abonamentele privitorilor, şi nu din reclamă. Ea, reclama, ar putea fi o problemă pentru o emisiune de maşini, fiindcă, previzibil, în emisiunile de maşini intră mai ales reclamă la maşini, iar pe un post comercial, Clarkson, May şi Hammond nu şi-ar fi putut face probabil de cap aşa cum şi-au făcut pe BBC, o televiziune publică, finanţată din abonamente, desigur, spre deliciul publicului. 

Imediat, cineva m-a ironizat. Cum pot să „cred“ aşa ceva? Am recitit ce-am scris. Netflix finanţat din abonamente, BBC finanţat din abonamente… care e problema? am întrebat. Cineva-ul mi-a dat o replică sibilinică, m-am enervat, apoi m-am mai gîndit. E de neconceput că BBC ar putea fi finanţat din reclamă, dar, totuşi, am căutat pe Internet. Nu, BBC-ul nu are voie să primească publicitate, depinde de taxa TV şi de nişte bani de la Guvernul britanic, plus cîteva zeci de milioane de euro pe care corporaţia le face revînzînd programele ei de foarte bună calitate, printre care şi

Scrie negru pe alb, şi nu prin site-uri conspiraţioniste sau tabloide, ci chiar pe site-ul BBC. 

Degeaba. Cineva-ul nu „credea“ că

n-are de-a face cu reclama. A mai apărut o persoană, care „credea“ şi ea că prezentatorii se ocupă niţeluş şi cu publicitatea, fie ea şi mascată, că prea sînt prietenoşi cu maşinile. 

Nu contează că Jeremy Clarkson şi ceilalţi i-au făcut pe toţi marii fabricanţi de maşini să-şi frîngă mîinile cel puţin o dată cu ironii crîncene la adresa mărcilor lor. Nu contează că la

aveau salarii de vedete britanice, care îţi taie cheful de orice fel de publicitate mascată, sau că BBC are reguli de conduită stricte, reguli care exclud genul ăsta de lucruri. Cel puţin doi experţi autohtoni de Facebook „credeau“ – şi simţeau nevoia să-şi afirme şi să-şi susţină credinţa – că la BBC şi la

e ceva tulbure, dubios. O conspiraţie, bineînţeles.

Facebook-ul are vreo opt milioane şi ceva de membri în România. Ceva mai puţin de jumătatea ţării, dar, în realitate, mai mult decît pare, deoarece Comisia Europeană, o sursă demnă de crezare, a constatat că 40% din români au dificultăţi de scris, citit şi socoteli elementare. Oamenii de acest fel s-ar mişca mai greu pe Facebook, dar pentru ei există o altă invenţie miraculoasă: televiziunile de ştiri. Pentru B1, Antena 3 sau Realitatea TV nu trebuie să ştii nici să scrii, nici să citeşti. În cazul în care „crezi“ că Băsescu e bun sau, dimpotrivă, că e rău, nu ai decît să deschizi televizorul pe postul care crede şi el la fel ca tine, ori că-i laie, ori că-i bălaie. La televizor e plin de părerişti. Mugur Ciuvică crede că violenţele din ianuarie 2012 au fost aranjate de Băsescu. Robert Turcescu crede că la conducerea SIE va fi numit ambasadorul României la NATO. Mircea Badea crede că Elena Udrea va scăpa, Radu Banciu crede că Iohannis va avea greutăţi din cauza corupţiei – şi aşa mai departe. Toţi cei numiţi nu numai că „cred“, dar simt nevoia să afirme cu tărie cele de mai sus. În general, cu cît e mai mult vorba de viitor şi de politică, o afacere murdară şi al naibii de complicată, credinţele intră în joc mai tare. Dacă n-ai „crede“ nimic, ai închide televizorul, Facebook-ul şi toate celelalte. Ai rămîne dezorientat, numai cu ce ştii de-acasă, de la şcoală, din meseria pe care ţi-ai ales-o.

Care, la urma urmei, nu e chiar brăţară de aur. Dacă eşti doctor, nu se poate să nu existe cineva care să nu facă ceva pe toată ştiinţa ta învăţată în ani de zile, deoarece „crede“ că vaccinurile nu folosesc la nimic. Dacă eşti fizician, mai bine nu umbla la natură, fiindcă unii „cred“ că ea, natura, are un buton pe care apeşi şi explodează, mai ales dacă i-ai zgîndărit hadronii şi alte particule – sau cel puţin aşa a zis la televizor. Dacă eşti popă, deci meseria ta e, cum ar veni, credinţa, pofteşte de-aici lecţii despre Dumnezeu de la babe, care ştiu mai bine ca tine în ce colţ al batistei trebuie făcut nodul cu moneda, pentru înmormîntări. 

E drept, a crede ceva sau altceva despre un lucru sau altul e necesar pe lumea asta, te ajută să mergi înainte, fiindcă adevărurile sută la sută certe sînt doar de tip matematic. La slujba de Înviere, nu bagi degetul în lumînare, cu toate poveştile despre lumina sfîntă, deoarece „crezi“ că o să te arzi dacă faci asta. Genul de inducţie incompletă care stă în spatele acestui comportament te ajută să scapi cu degetul întreg, cu toate dezavantajele inducţiei incomplete, ca raţionament. Dar de la un punct încolo, de undeva de foarte aproape de vîrful degetului, credinţa şi prostia pot fi surori.  

Cum să devii un Nimeni