Prin mansarde şi demisoluri

Îi înţeleg pe oamenii care nu au unde să stea, nu-şi permit să plătească chirii de sute de euro, îşi doresc şi un pic de intimitate, aşa nu vor să locuiască împreună cu alţi cinci. Îi înţeleg şi pe cei care refuză să-şi facă credite şi, pînă la urmă, găsesc aceste soluţii temporare – o mansardă sau un demisol. Şi, de multe ori, „temporar“ devine pe „termen lung“, un termen care nu mai expiră niciodată. Viaţa sub acoperiş sau în găurile de şoarece de la baza blocurilor, acolo unde huruie centrale termice arhaice, îşi are un ritm aparte. Treptat, locatarii se transformă fără voia lor în personaje de proză naturalistă, prizonieri ai acestor lumi, de fapt, închise.

Ca să ajungi la mansarda aceea urcai cu un lift de două persoane, o cuşcă ce scîrţîia şi trepida, cele şapte etaje ale blocului interbelic, zguduit de cutremure. Apoi mai urcai încă un etaj pe scări, treceai printr-un grilaj care se închidea cu o cheie pe care o aveau doar locatarii şi femeia de serviciu, mai erau cîteva trepte, apoi WC-urile comune, străbăteai cotloane întunecate şi labirintice. Apoi vedeai uşile, aliniate una lîngă alta. În total, cinci uşi. Cinci „familii“. Locuinţa în sine avea între 8 şi 10 metri pătraţi. Practic, de la uşă te aruncai direct în patul de sub geam. Mai erau un scaun, un birou improvizat, cîteva rafturi pe pereţi, o chiuvetă într-un colţ, unde apa curgea arareori, trebuia să cobori cu bidoane şi se umpli de la cişmeaua de la Universitate. E greu să-ţi înghesui întreaga viaţă în 8 metri pătraţi. Bagajele nedesfăcute, într-o veşnică aşteptare a unei locuinţe mai decente, pot sta foarte bine sub pat. Şi doi oameni pot sta pe pat ca să împartă o sticlă cu vin, atît de aproape de cer, atît de departe de oraş, ascultînd zgomotele din jur.

În mansarda aceea, soarele răsărea mai devreme decît în alte locuri şi, la primele ore ale dimineţii, inunda micuţa încăpere. Puteai sta întins în pat, cu picioarele sprijinite de pervazul ferestrei, cu călcîiele lipite şi cu tălpile depărtate, proiectîndu-le pe cer, ca pe nişte aripi de păsare. N-am văzut nicăieri atît de mulţi porumbei – din toate subspeciile, toate rasele, uguind în toate limbile porumbeilor pămîntului. La ora 5, femeia de serviciu a blocului, o bătrînă uşor senilă, se apuca de făcut curat pe coridor şi cînta cu un glas subţire, aproape de copil, imnuri religioase. Pe la 7, un cuplu de tineri se trezea şi instantaneu se apucau să facă dragoste. La 7,10, un domn pe la 50 de ani, cu mustaţă, meloman, îşi punea muzică de operă, probabil ca să acopere zgomotele tinerilor. Se auzea inclusiv fîşîitul vinilului. La 8, glasuri se certau cu femeia de serviciu pe culoar, din te miri ce – mucuri de ţigară pe preşul de la intrarea cu grilaj, cineva n-a nimerit vasul de closet cînd a făcut pipi etc. „Asta e căsuţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu şi trebuie să o ţinem curată!“, vocifera bătrîna. Ea locuia la prima uşă pe stînga, după grilaj. Pe la 8,30 era ora micului dejun, un miros de cîrnat prăjit invada tot podul de la „apartamentul“ doamnei grase, ce susţinea că are un băiat în America. „Acea America din imaginaţia ei!“, zîmbea ironic melomanul cu mustaţă. Doamna cea grasă cumpărase la un moment dat două mansarde şi le unise: avea acum un apartament alcătuit din o cameră şi o bucătărie. Şi avea şi o pisică. Una care vîna porumbei.

Spre disperarea femeii de serviciu, care avea grijă de „toate făpturile Domnului“. Pe la 9, locatarii îşi începeau treburile lor diurne şi îşi părăseau cămăruţele de 8 metri pătraţi. Mi-i imaginam bîntuind prin Marele Oraş, nişte oameni aparent „normali“. Şi totuşi condamnaţi să trăiască în locul unde soarele răsărea prea devreme. Spre deosebire de mansardă, la demisol, soarele nu răsare niciodată. Rareori, după-amaiza tîrziu, cîte o rază pătrundea prin ferestruica lipită de tavan, prin care vedeai o părticică din asfaltul curţii interioare, un tomberon de gunoi, frunze care cădeau pe asfalt – toamna, uneori nişte picioare rătăcite. Totul se petrecea aici, zi şi noapte, la lumina becurilor de 60 şi 80 de waţi, „ca să nu fie consumul mare“. Şi totul era descompus din cauza umezelii. Bibliofilul – fost proprietar de anticariat stradal, o tarabă – se plîngea mereu că i se distrug cărţile. Mii de cărţi, clădite în teancuri, turnuri, castele, umpleau cele două cămăruţe în care el locuia. Cînd îl vizitam pe acest domn în vîrstă, pentru mine era ca o călătorie spre centrul Pămîntului, căci lumea de dedesubt se întindea mai departe decît îmi puteam imagina, împînzită de o ţesătură de ţevi cu ramificaţii complicate, fiecare cu clipocitul ei, diferit de al celorlalte. Şi aici, la fiecare colţ descopeream alte spaţii, alte uşi – uşa fochistului, uşa muzicantului nebun, uşa poetului, uşa doamnei care iarna iese pe stradă îmbrăcată într-o veche haină de blană, mîncată de molii. Sau uşi care nu duceau nicăieri, le deschideai şi vedeai doar un zid. Poate că erau intrări misterioase spre alte tărîmuri.  

Viaţa în demisol anula orice noţiune de timp. Nu m-ar fi mirat dacă aici nu s-ar fi inventat încă ceasurile. Şi nici dacă, după cele zece minute pe care le petreceam scotocind printre cărţile anticarului, în momentul în care aş fi ieşit „la suprafaţă“, aş fi aflat că în Oraşul de sus s-ar fi scurs, de fapt, o sută de ani. Dincolo de fereastra lipită de tavan, nu existau anotimpuri, aniversări, Revelioane. Iar oamenii nu îmbătrîneau, doar se mumificau.