Dănuţ, exterminator
Nu-mi dau seama cum, în agendele noastre de pe telefonul mobil, se insinuează treptat contactele unor oameni dintr-o lume cu totul diferită faţă de a noastră, cu care nu avem nimic în comun, decît, uneori, nişte treburi practice. Oameni care ne sînt total indiferenţi, cu care n-am ieşi la o bere, ca să ne povestim vieţile, nu ne interesează deloc ce mai fac, dar care, în anumite momente, devin extrem de utili, aşa că îi sunăm „la nevoie“. De pildă, în agenda mea există cam aşa: „Dl Cucu – instalator“, „Costică – zugrav“, „Patronul“ (habar n-am cine e şi unde e patron), „Sandu – mecanic auto“, dar şi „Robert – RCA“, „Liliana – credite“ şi „Dna Maria – femeie“. Însă cel mai spectaculos dintre toţi este „Dănuţ – gîndaci“.
Îl cheamă Dan, dar toată lumea îi spune Dănuţ. Mi-l imaginam un bărbat la fel de mărunt şi de insignifiant ca gîndacii pe care îl extermină, însă, de fapt, e ditamai omul, pe la 50 de ani. Un metru nouăzeci şi peste suta de kilograme, aşa că puteţi să vi-l imaginaţi ca pe Colosul din Rhodos, în relaţia cu gîndacii. Însă Dănuţ e un domn, nu lucrează el direct cu „dăunătorii“ (se ocupă şi de şoareci, şi şobolani, însă la mine acasă n-a fost cazul), are un angajat, el doar supraveghează şi dă indicaţii. Mi l-a recomandat un vecin. L-am sunat vara trecută, după ce mă mutasem şi am constatat că mica mea curte era bulevardul principal al gîndacilor negri „de canal“ din cartier. „Că de, aşa e la casă!“, mi-a confirmat temerile ulterior Dănuţ. „Doamnă, vin, dar nu pot să vin azi… că am tot Dragonu’ Roşu de terminat!“ „Bine, vino mîine.“ La prima sa vizită, nu i-am acordat vreo atenţie specială, în timpul mutării se perindase prin curte o mică mulţime, alcătuită din Costică, Iulică, Nelu, domnul Cucu, aşa că el era doar un alt „meseriaş“ care îşi făcea treaba. Fîs-fîs colo, fîs-fîs dincolo, „haideţi să intrăm şi la casa asta părăsită de alături, că vă zic io că acolo e sursa!“, deci fîs-fîs şi în curtea vecină, 80 de lei cu totul, „trei luni nu mai aveţi treabă cu ei, dar treceţi numărul meu în telefon, că o să mai aveţi nevoie de mine, vă garantez!“ Aşa a apărut contactul „Danuţ – gîndaci“, de care speram să nu mai am nevoie vreodată. Dar a trecut o vară, fără picior de gîndac în curte, a trecut şi iarna, şi iată că prin mai, anul acesta, îşi fac apariţia, timid, doi-trei rătăciţi sau în recunoaştere. Cercetaşii. Iau telefonul şi îl sun pe Dănuţ, „de control“. Ar fi cazul să dăm acum? „Da, doamnă, acum e de dat, că dup-aia se înmulţesc ca la balamuc. Vă zic eu, că le cunosc stilu’ de viaţă. Dacă daţi în iunie, degeaba daţi!“ Însă mă iau cu altele şi uit să-l mai chem; în fond, cercetaşii de mai nu mă deranjau cu nimic. Dar vine un iunie ploios, cu revărsări de ape de prin canale. Şi, într-o seară, ies în curte să beau o bere şi ce văd? Sute. Graşi, voioşi şi plini de îndrăzneală, unii cocoţaţi pe gard, alţii pe zidul casei. Îmi beau berea în bucătărie, cu scîrbă. A doua zi, sun. „Doamnă, io v-am zis dă iunie şi nu m-aţi ascultat! Păi, vin, ce să fac, dar nu pot să vin chiar mîine, că am tot Doraly-ul pă cap! Dar vineri vin sigur.“ De data asta, mă uit mai bine la Dănuţ, în fond, e salvatorul meu. Parcă e şi mai înalt şi mai gras decît anul trecut, e cît muntele Athos faţă de bieţii gîndaci. Şi mai e şi trist, că a avut numai belele, îl doare un picior, abia merge. „Dă la meseria asta mi se trag toate bolile! Păi, ştiţi ce inhalăm noi?“ „Ajutorul“ lui dă din cap ca să confirme. E atît de atins de „boală“, încît pare mut. Mic, îndesat, seamănă perfect cu un rozător. Îşi pune masca, ochii lui cenuşii cercetează atent găurile, crăpăturile, „sursele“. „Hai, Gheorghiţă, să dăm la doamna şi prin casă… că nu se ştie!“ Pas cu pas, îl urmăreşte ca să vadă dacă îşi face destoinic treaba. „Io v-am zis dă iunie! Iunie e belea. Bine că n-aveţi din ăia roşii, că de ăia nu se mai scapă! Am avut eu acum o lună o bucătărie, restaurant de lux. Am dat, au dispărut şi au reapărut, că veneau de la vecini. Le-a închis cîrciuma SANEPID-ul. Apropo de vecini, nu dăm şi în curtea de alături, ca vara trecută?“ „Casa nu mai e părăsită“, zic eu cu tristeţe. De dincolo de gard, latră cei trei cîini ca să confirme. „Dar ce muzică aveţi aici!“ zice ironic Dănuţ. „Dacă nu dăm dincolo, n-am făcut nimic, că acolo e sursa! Ştiu de anul trecut.“ Reapare Gheorghiţă din pivniţă. Fîs-fîs în curte, fîs-fîs pe zidul casei. „Gheorghiţă, dă bine şi pe gard, pînă sus. Poate vă scăpăm şi de un cîine, haha!“ Fîs-fîs pe gard. Dar şobolani sînt şanse să apară? „Şobolani nu, că dacă e cîini, nu vine şobolanul!“ Gheorghiţă îşi scoate masca şi rîde, dezvelindu-şi dinţii lui mici. A terminat. 80 de lei, ca anul trecut, tarif de client fidel. Dănuţ se uită la cer, pe care se văd cîţiva nori. „Şi să ne rugăm să nu plouă, că am dat degeaba!“
Vreo trei zile am invocat seceta şi n-a plouat, însă gîndacii (mai puţini, ce-i drept) au trăit bine-mersi în curtea mea pînă în toamnă, cînd a dat frigul. În tot acest timp, m-am uitat cu furie spre curtea de alături – avea dreptate Dănuţ, acolo era „sursa“!
