Poştaşi, curieri şi cititori de contoare

Mihăiţă era febleţea doamnelor în vîrstă, pensionare. În primul rînd pentru că era un poştaş „tînăr“, abia trecuse de 50 de ani. Apoi, din cauza aerului lui veşnic neajutorat, uşor nătîng, a micilor lui stîngăcii. Ochelarii îi stăteau veşnic strîmb pe nas, iar cînd afară era frig, i se abureau lentilele, aşa că era nevoit să privească pe deasupra lor. Cînd căuta în tolbă taloanele de pensie, mai mereu scăpa cîteva plicuri pe jos, apoi se apleca să le adune, oftînd. Tot timpul era răcit, strănuta şi-i curgea nasul. Se plîngea că-l dor oasele şi avea lungi conversaţii în pragul uşilor unor apartamente, despre diferite leacuri băbeşti şi boli mai mult sau mai puţin imaginare. Citea cu religiozitate Formula AS. Ştia pe de rost numele tuturor străzilor din sectorul 2, era o hartă ambulantă, explica trasee, inventa scurtături prin ganguri inexistente. Iar doamnelor în vîrstă, pensionare, le trezea instinctele materne pe care acestea le credeau de multă vreme pierdute, mai exact de cînd copiii lor crescuseră şi plecaseră de acasă, emigraseră prin alte ţări. Aşadar, îl aşteptau pe Mihăiţă cu cîte o prăjitură sau o felie de cozonac, în preajma Crăciunului, îl tratau cu aspirină, Coldrex sau sirop de tuse. Iar cînd n-aveau cu ce să-l servească, îi puneau în palmă o bancnotă de 5 lei şi-i spuneau, ca unui puşti de 6 ani, „să-şi ia ce vrea el“.

Pe vremea cînd l-am cunoscut pe Mihăiţă, îmi rezervam o după-amiază întreagă de stat acasă pentru a primi de la el taloanele de pensie ale părinţilor mei, care locuiau doar teoretic şi în buletin la aceeaşi adresă. Pentru cîteva ore intram, fără voia mea, în categoria doamnelor în vîrstă, pensionare. Trăgeam cu urechea la uşă, întrebîndu-mă de ce nu mai vine, imaginîndu-mi-l, cu mersul lui împiedicat, cum se apropie de blocul nostru. Povestea cu taloanele mi se părea stupidă – ce nevoie mai era de ele, din moment ce pensiile astea moderne intrau pe carduri? Doar ca să asigure statul că mai eşti încă în viaţă? Însă nu toate pensiile intrau pe carduri, căci Mihăiţă împărţea discret plicuri. Aducea o bucurie vie pe chipuri, ziua de pensie era o sărbătoare. Doamnele respective îşi descuiau uşile cu cîteva ore înainte de sosirea lui, auzeam zornăitul lanţurilor care erau date la o parte. Îl pîndeau. Uneori, ieşeau pe palier, alteori, chiar pînă în faţa scării de bloc. Nu l-ai văzut pe Mihăiţă? Ce-o fi cu Mihăiţă de întîrzie atît? Era o îngrijorare reală, nu faţă de plicul cu bani, care nu mai ajunge, ci faţă de poştaş, să nu fi păţit ceva rău, să nu se fi rătăcit în jungla urbană de-afară, unde doamnele nu mai îndrăzneau de multă vreme să iasă. Aşa că, în momentul în care Mihăiţă n-a mai venit deloc, pentru că a căzut pe gheaţă şi şi-a rupt piciorul, a fost o mică dramă. Timp de mai bine de două luni, în locul lui venea Mihaela, o poştăriţă grasă, care gîfîia atunci cînd o lua pe scări în sus. Pe ea n-o iubea nimeni.

Mă gîndesc la după-amiezele în care aşteptam „pensia“, la acel timp care se scurgea cumva altfel, avea o consistenţă de dulceaţă zaharisită. Poştaşii fac parte din comunitate, îşi au traseele şi drumurile lor, în mentalul colectiv, amintesc faptul că societatea nu este doar un mecanism cu rotiţe bine unse, ci că e alcătuită din oameni. Care aduc pensii, întîrzie, uneori cad pe gheaţă şi îşi rup picioarele. Spre deosebire de poştaşi, care sînt nişte personaje, curierii, de pildă, sînt doar nişte persoane şi atît. Nişte mijloace de livrare. Trimit mesaje profesionale pe telefonul mobil, îţi vin la uşă cu promptitudine, îţi predau coletul, îţi taie factura. Însă nu le reţii niciodată feţele. Doamnele în vîrstă n-ar apela niciodată la ei, chiar dacă lucrurile pot funcţiona mai bine în acest mod. Ca să trimită un colet, ar prefera să meargă la Poştă – această instituţie „defunctă“, care încă rezistă, şi datorită unor sentimente contradictorii ale populaţiei, a unor nostalgii comune, a credinţei că „toate lucrurile se rezolvă la Poştă“, de la nişte banale timbre, la impozite şi facturi. Totuşi, curierii sînt, pînă la urmă, nedreptăţiţi, doar pentru că par a fi nişte unelte sociale. 

Aş mai aminti o categorie de oameni dintre cei care îţi bat la uşă, pe care se pare că nu-i iubeşte nimeni – cititorii de contoare. Ei sînt un fel de paria, nişte rotiţe aproape inutile, în prelungirea acestui mecanism social de transmisie-recepţie. De ceva vreme, de cînd există indexuri autotcitite, au şi renunţat să mai vină. Îi vedeam cum străbat străzile fără rost, prin zăpadă sau noroaie, cum strigă pe la porţi la care nu deschide niciodată nimeni: „Lumina!“ „Gazele!“ Locuri de muncă detestate, detestabile. Pentru doamnele pensionare, de pildă, feţele lor erau dubioase, nu inspirau încredere. Aşteptau cu nerăbdare să-şi facă treaba şi să plece, îşi dădeau ochii peste cap cînd le cereau cîte ceva: „N-aveţi un scăunel pe care să mă sui?“ „Nu puteţi să aprindeţi o lumină aici?“ Ce mai vrea şi ăsta? După ce că l-am primit în casă! Pînă şi eu mă simţeam stînjenită în preajma lor, însă îi priveam cu compasiune. Ocupaţii care nu vor mai exista în 20-50 de ani, atunci cînd se vor găsi soluţii tehnologice evoluate şi pensia nimănui nu va mai depinde de un biet poştaş cu piciorul rupt.