România: lucrurile bune pe care nu le vedem
Scriu acest text pe terasa unui hotel din Larnaca, altminteri excelent. Am ales subiectul de azi fiindcă pot să-l scriu fără să fiu conectat la Internet, ceea ce, constat, e destul de greu. Dar, în orice caz, primul lucru bun, care se poate spune despre România, se referă chiar la conexiune.
● INTERNETUL. Aici, la hotel, ca să am o conexiune şovăielnică, ar trebui să mă mut 30 de metri, pe un fotoliu de lîngă recepţie, mai puţin comod. Sînt totuşi aici într-un fel de vacanţă şi îmi permit să optez pentru comoditate. Aşa că mă veţi ierta că vă voi da doar cifrele pe care le am în cap: România are, e drept, un grad de penetrare de numai vreo 45% din totalul gospodăriilor. Însă ofertele furnizorilor sînt astrale, faţă de alte pieţe: pînă la 100 de megabytes pe secundă pentru mai puţin de 10 euro pe lună. România s-a conectat la Internet tîrziu, faţă de alte ţări. Dar atunci cînd a făcut-o, infrastructura şi tehnologiile au fost dintre cele mai moderne. Un exemplu concret: pe o terasă jalnică din Beiuş, wi-fi-ul e mult mai bun decît cel dintr-o sală de curs de la Budapesta, unde, paradoxal, cursul e despre Internet. E genul de avantaj pe care nu îl simţim decît atunci cînd ieşim din ţară şi ceea ce nu resimţeam ca o problemă începe să ne supere.
● PACHETELE TV. Furnizorii de cablu şi DTH din România oferă peste 100 de canale la preţuri comparativ mici faţă de alte pieţe. Într-un hotel din Londra, de exemplu, poţi, de regulă, privi în jur de 20 de canale, recepţionate prin antenă. E drept, posturile britanice sînt incomparabile cu cele româneşti şi, dacă ar trebui să aleg, aş opta pentru primele. Însă nu e vina cabliştilor: chiar dacă, în mare parte, constă în gunoi, oferta acestora e, tehnic vorbind, mult mai bogată decît cea din alte ţări. Prezenţa a două-trei canale de ştiri care transmit într-o limbă inteligibilă (BBC, CNN, Euronews) pare neglijabilă din România, dar te face să oftezi la hotelul din Cipru, unde CNN-ul e singurul post anglofon, între cele în limba greacă şi Pervîi, Canalul ruşilor, pe care îl găseşti, nu ştiu de ce, pe vreo zece butoane. Or, Ciprul e o ţară în care engleza se studiază obligatoriu, şi cu folos, la şcoală, se circulă pe partea stîngă a drumului, prizele au trei conectori şi britanicii au încă baze militare.
● SIMONA HALEP. Am scris deja despre valenţele de simbol naţional ale jucătoarei de tenis. Lăudabil, presa se ocupă de Simona, ori de cîte ori aceasta participă la un turneu sau urcă în ierarhia mondială a jucătoarelor. Ar mai fi de adăugat şi faptul că ştirile apar în toate cotidienele şi publicaţiile online, indiferent de aservirea politică a acestora. Halep este, prin urmare, şi o temă unificatoare, unul dintre puţinele subiecte necontroversate în România. Jurnaliştii români ar putea, totuşi, merge un pas mai departe. Nu am prea citit interviuri şi nu am văzut reportaje sau portrete ale Simonei Halep. Mereu în competiţie, jucătoarea e, desigur, greu de găsit. Dar, cu siguranţă, efortul merită.
● APA MINERALĂ. Prima oară am dat peste ea, în afara României, acum mai bine de zece ani. Eram în Grecia, o ţară în care apa e bună şi se consumă în cantităţi mari, din cauza căldurii. Dacă nu mă înşel, Coca-Cola tocmai achiziţionase Dorna, pe care a transformat-o într-o apă cam acidulată şi nu prea gustoasă. Dar, în orice caz, apa din România se compară cu Evianul, Perrier-ul şi alte mărci vîndute în restaurantele pretenţioase. Nu mă pricep la exportul de apă, dar sînt convins că e o miză mult mai bună decît interesantele, dar prea scumpele (din motive care ţin de fabricaţie) vinuri româneşti.
● BANII DE PLASTIC. Par o trivialitate sau un fapt anecdotic, dar nu sînt. La punerea în circulaţie, s-a spus că sînt un surogat ieftin. Dar, acum cîţiva ani, în nu mai ştiu ce ţară, am pomenit, într-o doară, despre bancnotele noastre, într-o adunare multinaţională. Celor cu care eram nu le-a venit să creadă. Am scotocit în rucsac după banii pe care îi scosesem din portofel şi îi pusesem la păstrare, ca să nu-i încurc cu cei locali. Atunci cînd i-am scos, toată lumea s-a minunat. Am făcut cadou cîteva bancnote mici şi toată lumea a fost încîntată.
De curiozitate, deşi m-am simţit ca un clovn, am repetat de cîteva ori, de atunci, rutina. Voiam să văd reacţia, iar cei din jur s-au minunat, de fiecare dată.
Din nou, nu sînt conectat la Internet, aşa că nu pot să vă dau detaliile, dar din amintiri ştiu că banii de plastic sînt o idee nouă, ieftină şi fiabilă. Îi mai are, dacă nu mă înşel, Hong Kong-ul. Sîntem, cum ar veni, în avangarda emisiunii de monedă.
Am putea să ne lăudăm cu toate aceste lucruri – şi eventual cu altele – într-o campanie patriotică, ca aceea făcută de Gândul şi GMP? Nu ştiu, dar într-o ţară cu drumuri execrabile, mîncare mediocră, salarii mici şi politicieni sub orice critică, ele sînt, măcar, cîteva motive de bună dispoziţie personală.
Iulian Comanescu este analist media, autor al volumului Cum să devii un Nimeni (Humanitas, 2009).
