⬆
La zi în cultură
Pagina 99
Castelul. Varianta Ţiţeica
Trebuie să recunosc, îmi plac spitalele. Dintre toate oraşele în care am locuit sau prin care am trecut, le ţin minte cu adevărat doar pe cele cărora le-am vizitat şi spitalul. Orice spital – la limită, chiar şi un home medicalisé, o policlinică de cartier, urgenţele. Nu le caut şi nu intru din pură curiozitate.
Regii tragediei
The Something Rain, noul album Tindersticks, e o operă consistentă. N-o să întîlneşti pe ea cîrlige precum „Travelling Light“ (Tinderstick II, 1995) sau „Buried Bones“ (Curtain, 1997), dar compoziţiile respiră acelaşi aer cu cele de la începutul carierei. Evident, mai mature astăzi.
Bucuria de a cînta
"Sweet Little 6STRING este, dacă vreţi, caracterizarea mea muzicală, proiecţia trupului, a sufletului şi a gîndirii mele în muzică. Pe acest album am experimentat şi am fuzionat stiluri muzicale, mi-am lăsat liberă imaginaţia şi-am încercat să fiu cît mai mult eu însumi, fără să ţin seama de şabloane şi idei preconcepute."
Arta fraţilor Dardenne
Una dintre marile success-stories de pe piaţa contemporană a cinema-ului european de artă este mica întreprindere belgiană operată de fraţii Jean-Pierre şi Luc Dardenne, coregizori, coscenarişti, coproducători – un „cineast bicefal“, după cum formulează însuşi Luc într-un jurnal publicat sub titlul Au dos de nos images (2005).
Ce spun basarabenii
Scrisă în aceeaşi limbă, literatura basarabenilor nu e cunoscută în România. După `89, românii au avut cu totul alte griji literare decît recuperarea ei, iar editurile româneşti nu par nici astăzi interesate să publice sau să reediteze literatura scrisă dincolo de Prut.
Închid ochii şi văd - interviu cu Lucian PINTILIE
Întrebat ce vrea să fie cînd va fi mare, Corneliu Porumboiu a răspuns: Lucian Pintilie. Creditat pentru renaşterea filmului românesc, Cristi Puiu a ţinut să precizeze că, fără Lucian Pintilie, Noul Val nu ar fi existat. Venind din partea regizorilor săi favoriţi, aceste declaraţii nu fac decît să întărească evidenţa: Lucian Pintilie este cel mai important cineast român.
Dragoste virtuală
Unde nu-i cap, se întîmplă ceva cu picioarele. Aşa zice gura lumii. Interesant este însă că, şi dacă e cap, tot la picioare se văd efectele. De exemplu, atunci cînd se aprind călcîiele. Cu cît capetele sînt mai isteţe, cu atît scînteia din călcîie arde mai colorat şi mai sfîrîitor. Şi mai viu decît un foc de artificii.
Iconoclasm bine temperat
Roman Tolici e o fire tăcută. O nucă tare. Am fost prima oară la el în atelier acum opt ani şi, după ce m-a servit cu o cană plină de cafea, a trebuit să vorbim aproape o oră – mai mult eu, excitat de atîta cofeină – pînă a decis că e timpul să-mi arate nişte lucrări. Toate erau întoarse pudic cu faţa la perete.
Gazeta Sporturilor & snooker
În Gazeta Sporturilor din 1 martie (www.gsp.ro), Luminiţa Paul şi Roxana Fleşeru au publicat, pornind de la indiciul meu de acum cîteva luni din rubrica „Cu ochii-n 3,14“, un extraordinar de bine documentat reportaj intitulat chiar aşa: „Povestea francezului care a luat 10 în gimnastică la JO înaintea Nadiei“. E vorba de Albert Séguin, un atlet din anii ’20, despre care, Google e martor, n-a mai scris nimeni pînă acum. Povestea lui era ca şi necunoscută. (Marius Chivu)
A fost vîntul...
Vladimir Putin a fost reales la scrutinul de duminica trecută preşedinte al Federaţiei Ruse. Victoria e zdrobitoare, dar deloc surprinzătoare: din moment ce autorităţile au făcut totul ca să descurajeze orice mişcare de opoziţie, Putin a obţinut peste 60% din voturi.
Unde m-am văzut şi nu m-am crezut
Niciodată nu am ezitat atît faţă de prezenţa la o sindrofie oficială. Nici măcar cînd m-am dus la Cotroceni, să-l văd pe Mircea Cărtărescu decorat de preşedintele Băsescu. Cred că, acum, voi fi smuls mental vreo sută de petale, tot rumegînd stînjenit dilema „să mă duc? să nu mă duc?“.
Centrul secret al romanului
L-am întrebat o dată pe Matei Călinescu dacă i-a citit pe noii romancieri americani, cei traduşi cam peste tot, primii care ne vin în minte cînd vorbim despre „noua literatură americană“, cum se zice, de parcă literatura ar fi ultimul gadget cu sistem de operare gingerbread. Matei Călinescu mi-a răspuns că nu i-a citit şi, în general, nu citeşte romane scrise în ultima vreme.
Masaj pentru creier
Profit de ocazie pentru a recomanda întregul catalog al casei de discuri ACT, de la care – probabil unii cititori au remarcat – prezint albume cu oarecare regularitate, dar uit mereu să menţionez că acesta e un criteriu important de selecţie a recomandărilor.
„Umbra e ca un paşaport către spaţiul universal“
Am început aceste „captări“ din lumea aproape necunoscută a umbrelor în 2010. Rezultatul e această serie de tablouri intitulată chiar aşa: Shadows (Umbre). Pe suprafaţa generoasă oferită de backlite am înregistrat imagini din oraşul în care trăiesc. În lucrările mele am marcat umbrele locuitorilor în culori intense.
Dezastru după dezastru
Tatăl fantomă e debutul regizoral al publicitarului, profesorului de scenaristică şi ex-criticului de film Lucian Georgescu (membru al aceluiaşi departament din cadrul Facultăţii de Film a UNATC în care predau şi eu). Filmul se bazează pe o nuvelă autobiografică de Barry Gifford, inclusă în volumul The Stars Above Veracruz.
De ce îl citim pe Amos Oz - 19 motive în ordine aleatorie
Pentru că ne place îndrăzneala, oz-ul (pseudonimul lui înseamnă în ebraică îndrăzneală) precum şi acel pămînt al făgăduinţei numit land of Oz. Şi pentru că am observat coincidenţa că filmul despre Oz s-a născut în acelaşi an cu autorul.
Aceeaşi Herta
„Eu treceam în sat drept suspectă, şi propria-mi familie mă socotea nereuşită. Eram la oraş, aveam o mînă de prieteni buni, aparţineam de ei şi ei de mine. În oraş era asfaltul, şi conducea Partidul şi miliţia sa. Şi tot ce vedeai în jur era Stat. Şi foarte curînd statul acesta a ajuns să fie pe urmele tuturor prietenilor mei, şi pe urmele mele."
Purificare
E o carte dură, crudă, perversă, inteligentă şi stranie, cu o scriitură care te încremeneşte şi te zguduie mai ceva ca o sîrmă înfiptă în priza de 220 V. Nici n-ai zice că e un roman transcris după o piesă de teatru (piesa cu acelaşi titlu, a aceleiaşi autoare, care umplea sala Naţionalului finlandez în 2007).
La ce bun liftingul pe obrazul statuilor literare?
Admirat de cîţiva prieteni apropiaţi, mai degrabă obscuri, Caragiale a fost iubit de foarte puţini oameni şi pe drept cuvînt: găsim printre scriitorii români destule persoane amorale prin definiţie, poate chiar prea multe –, dar Caragiale ocupă oricum printre aceştia un loc fruntaş.
Cititorul visceral
În prelegerile ţinute acum cîţiva ani la Harvard, adunate în volumul – recent tradus şi la noi – Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk e mai înţelegător decît ne-am putea imagina cu partea aceea nevăzută din geneza oricărui roman: legătura cu realitatea, cu faptele, cu experienţa de viaţă a autorului.
Fără aer
În 1902, Georges Méliès, un francez, mare amator de trucuri iluzioniste, inventa cinema-ul aşa cum îl ştim astăzi. Puneţi aici, în primul rînd, efectele speciale. Prima lui operă se numea Le voyage dans la lune şi compila două poveşti referenţiale pentru literatura proto-SF – De la Pămînt la Lună, a lui Jules Verne, şi Primul om pe Lună, a lui H.G. Wells.
Nişte doamne
În ultima vreme am ieşit cu nişte doamne. Doamna Feist mi-a spus că ar trebui să-mi pară rău, că am fost egoist şi m-am purtat aiurea. I-am dat dreptate. Altă doamnă, una, Florence, mi-a zis că nu prea mai e nici o salvare pentru mine, că mă duc de-a berbeleacul în jos, dar că asta e bine.
Înainte în trecut
Am ajuns în cele din urmă la cea de-a 62-a ediţie a Festivalului Internaţional de la Berlin, chiar dacă falimentul Malev mi-a complicat călătoria, lăsîndu-mă şi fără banii înapoi, şi fără redirecţionare pe alt zbor, dar, spre deosebire de anul trecut, am ratat la mustaţă Ursul de Aur.
Nader şi Simin, Beckett, Digi24
Pe 1 martie, opriţi-vă un pic din butonarea telecomenzii pe noul canal TV Digi24. Faptul că s-au dus să lucreze acolo Adriana Muraru şi Luca Niculescu reprezintă, pentru mine, promisiunea fermă că o televiziune de ştiri se poate face şi altfel, de către profesionişti adevăraţi. (Mircea Vasilescu)
Ridul lui Oscar
Urmăresc de ani buni ştirile şi cronicile de dinaintea şi de după gala premiilor Oscar. O fac mai mult dintr-o curiozitate exotică decît din interes cultural, căci majoritatea filmelor premiate acolo îmi rămîn străine chiar şi după ce-au fost premiate (le urmăresc doar pe cele recomandate pe ton imperativ de Andrei Gorzo – şi acelea sînt puţine).
Pastişorul
Un film (aproape) mut (şi în alb-negru) plasat la Hollywood pe vremea cînd sonorul era o noutate, Artistul are meritul de a invita un public larg (ale cărui dimensiuni se datorează atît aspectelor crowd-pleasing ale filmului în sine, cît şi marketării sale de către Midias-ul de Beverly Hills care este Harvey Weinstein) să mediteze un pic asupra istoriei stilistice a cinematografului.
22 de ani de roman
Tînăra revistă de literatură Corpul T, condusă de Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu şi editată de Facultatea de Litere a Universităţii „Transilvania“ din Braşov împreună cu Editura Tracus Arte, a avut inspirata idee a unei anchete care să stabilească un top al romanelor româneşti apărute din 1990 pînă astăzi.
Sentimentul unui sfîrşit
Trebuie să şi ştii cum să fii trist. Privirea în gol şi suspinul moale, colţul tremurînd al gurii şi broboana lacrimii în ochiul adumbrit nu prea mai ţin. Astăzi, dacă vrei să faci din tristeţe o poveste, trebuie să ai vînă, nu jucărie. Şi umor, nu glumă. Şi o minte cu dichis, pentru că tristeţea nu mai stă nici ea ca bleaga, unde-o pui.
Omul punte şi puterea de a admira
Uneori se întîmplă să ai cu prietenii revelaţiile pe care străinii ţi le prilejuiesc în calitate de părinte. Aşa cum nu observi cît de iute ţi se schimbă copilul şi ai nevoie, pentru asta, de mirările admirative ale celor care-l văd numai din vreme-n vreme, la fel ajungi să tresari şocat, după un timp, de evoluţia celor pe care credeai că-i cunoşti perfect.
Minuni
Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni – chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării realităţii simţurilor – ţine de contextul în care ele apar. Mai toate miracolele omologate cultural par să se fi produs cu necesitate într-un moment special al istoriei.
Ortodoxism de culoare
Născut şi crescut într-o familie de contrabasişti, Christian McBride s-a spetit în slujba jazzului, din păcate în poziţii destul de umbrite – administrative, ori ca acompaniator pentru aproape oricine avea nevoie de serviciile sale, din scena americană de jazz, dar nu numai (de jazz).
Un portal cu muzică de valoare
Replica Radio s-a născut din pasiunea mea pentru muzică şi din dorinţa de a da o replică „producţiilor“ muzicale omniprezente pe toate canalele media, de cele mai multe ori de proastă calitate. De asemenea, am vrut să împărtăşesc cunoştinţele mele în materie de muzică cu cei care caută, sînt cunoscători sau apreciază muzica de valoare.
„Cred că un om curios este un om mai bun” - interviu cu Amos OZ
Este unul dintre cei mai importanţi scriitori israelieni de astăzi şi, totodată, unul dintre cei mai activi combatanţi ai mişcării "Peace Now", care pledează de peste patruzeci de ani pentru soluţia împărţirii teritoriului vechii Palestine în două state - Israel şi Palestina. La sfîrşitul acestei luni, Amos Oz se va afla la Bucureşti.
Velea, Djuvara, Bukowski, Dollo.ro
E tonic să-l vezi şi să-l auzi pe Neagu Djuvara vorbind despre lumea românească a acestui început de secol, de aceea vă recomand interviul în două părţi din Adevărul. „Povestită“ de domnia sa, nici politica nu mai pare atît de prozaică. (Ana Maria Sandu)
Demisii de onoare
Demisia preşedintelui german Christian Wulff, în urma unor suspiciuni de corupţie, aduce în discuţie o chestiune culturală: responsabilitatea politică. Pentru germani, tenacitatea cu care a fost susţinut şi aroganţa cu care a negat toate acuzaţiile, în ciuda probelor furnizate de presa de investigaţie, sînt insuportabile.
Căluţul kitsch al păcii
Criticul J. Hoberman l-a descris pe Spielberg ca pe o sinteză de tip Jekyll/Hyde între Disney şi Hitchcock, distingînd între dulcegăria diabetizantă şi (chiar dacă sinceră) neruşinat-manipulativă a lui Spielberg-Disneyanul sau „Steven cel Bun“ şi sadismul-sub-pretext-că-doar-ne-jucăm al lui Spielberg-Hitchcockianul sau „Steven cel Rău“.
Balamucul religiilor
Mărturisesc că citesc teatru sporadic. Singurul dramaturg român contemporan pe care îl urmăresc e Vlad Zografi, iar ultimele volume de teatru citite – pe care vi le şi recomand cu ocazia asta – sînt antologia lui Ion Cazaban: Texte teatrale suprarealiste, Odiseu şi Penelopa de Mario Vargas Llosa şi volumele X-XI din seria dedicată lui Eugène Ionesco de Editura Humanitas.
Departe de Kensington
Pe Hector, surprinzătoare scriitură! Chibzuită şi cumsecade în ton, dar cu un simţ uriaş al umorului, bizarului şi absurdului. O sculptură nebunească în fursecul pregătit pentru tihna ceaiului de la ora cinci. O proză cuminte, în a cărei meticulozitate retro mocnesc thriller-ul, policier-ul şi satira amplă.
Ion D. Sîrbu: un ghem de contrarii într-un dosar cît viaţa
„Sînt un iudeo-creştin de cultură greco-latină cu familie germano-franceză, doar cu limba de predare român ortodox (...) Posed o ignoranţă multilateral neliniştită, o prostie îngerească, o limpiditate stoică şi o ambiţie de măgar ce se crede Apuleius (...) Sînt un simplu cărturar martor al unei felii tragice de istorie."
Totul e clar
Acum cîţiva ani, am făcut, în scopuri academice, mai multe drumuri împreună cu Eugen Negrici la Craiova. Călătorii vag demenţiale, la primele ore ale dimineţii, în cîte un februarie tăios, în cîte un aprilie ploios, cu trenul sau cu maşina, în compartimente supraîncălzite sau în „săgeţi albastre“ ticsite de lume.
Toamna patriarhului
Leonard Cohen e un tip care ştie că muzica lui e complet dependentă de cuvintele lui. „He will speak these words of wisdom / Like a sage, a man of vision / Though he knows he’s really nothing / But a brief elaboration of a tube…“ Vocea baritonală, mai melancolică şi mai tenebroasă astăzi mai mult ca niciodată, îşi introduce în scenă personaju.
„Scrie, nu lăsa cerneala să îngheţe“
Întîmplarea a făcut ca iarna asta să călătoresc mult cu trenul. Ffff mult şi, mai ales, noaptea. Atît de mult încît nu mai ştiam dacă ajungeam sau plecam. Citeam, ascultam muzică, aţipeam. Cineva îmi scria mesaje, mă încuraja, mă numea Wilbur. Apoi a nins. Am continuat să călătoresc. Contemplam întinderile de zăpadă, îmi aminteam de Melancholia.
Invazie americană la Sighişoara
Recunosc, blues-ul nu reuşeşte să-mi mai răpească timp aşa cum o făcea pe vremuri. Cu mici excepţii, şi alea foarte electrice (vezi Jimi Hendrix – Blues, singurul disc pe care-l ascult an de an), aflate departe de sound-ul original din Delta fluviului Mississippi.
T.O. Bobe, Wislawa Szymborska
T.O. Bobe, Contorsionista, Editura Humanitas 2011. E aşa cum scrie autorul pe coperta a patra a cărţii sale: „cred, sper, că e nu atît admirabilă, cît mai degrabă vie, imperfectă, îngrozitoare şi, poate, iubibilă“. Nu poate, ci sigur. Şi cu mulţumirile casei pentru acest nou adjectiv: iubibil. (Radu Cosaşu)
Frică de falsuri
Ceea ce a început ca o nuvelă a devenit între timp un roman. Şi are toate şansele să se transforme într-un foileton. Între 1995 şi 2006, mai mulţi colecţionari germani au cumpărat cîteva zeci de tablouri dintr-un fond pe care îl credeau colecţia „Werner Jäger“. Printre altele, în această colecţie se regăseau lucrări recent descoperite de Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst.
Papa care «a preferat să nu»
Habemus Papam al lui Nanni Moretti are ceea ce la Hollywood se cheamă un high concept – un subiect a cărui prezentare în două vorbe e de-ajuns ca să umple sălile de cinema. Cîştigător-surpriză al voturilor celor mai mulţi dintre cei 120 de cardinali reuniţi în Capela Sixtină pentru a alege un nou Papă, cardinalul Melville (Michel Piccoli) are un atac de bartlebyism.
"Aglaja nu vorbea despre moarte" - interviu cu Nora IUGA
"Aglaja Veteranyi a avut marele noroc s-o descopere un mare artizan de talente, un artist evreu cu îndelungată experienţă scenică; el a iniţiat-o în tainele teatrului şi ale cuvîntului, lucrînd însă exclusiv cu materialul clientului, fiindcă sînt talente unice, pe care n-ai voie să le atingi cu o suflare străină."
Triumful viciului
Romanul la care Octavian Soviany a scris şapte ani nu e tocmai uşor de citit. Şi nu atît din cauza dimensiunii (peste 400 de pagini relativ repetitive care anunţă o continuare) sau a limbajului, cît din cauza celor istorisite, care formează o lungă şi amănunţită cronică a Răului şi a decadenţei umane, unde desfrîul, ticăloşia şi degradarea fizică scriu împreună fiecare pagină a cărţii.
Un englez la ţară
Cazuri de englezi intrigaţi şi seduşi de Franţa s-au mai văzut. Michael Sadler însă, avînd o călcătură epică mai dezinvoltă, face pasul de la mărturie la roman şi comite o serie comică în trei volume despre experienţele unui britanic (Michael) pe meleagurile Hexagonului.
Trei seri cu Pampon, Veta, Leonida & Co
Sîmbătă 28 ianuarie crt., orele şapte seara, la zece grade minus, pe cînd ieşeam de la metrou în faţa Casei Suţu ca s-o apuc binişor, pe lîngă Biserica Rusă şi Palatul Bursei, către Teatrul de Comedie, mă gîndeam înfiorat la ce ar putea însemna un spectacol cu D’ale carnavalului printre nămeţii isterizaţi de strigătele din Piaţa Universităţii.