Totul e clar

Acum cîţiva ani, am făcut, în scopuri academice, mai multe drumuri împreună cu Eugen Negrici la Craiova. Călătorii vag demenţiale, la primele ore ale dimineţii, în cîte un februarie tăios, în cîte un aprilie ploios, cu trenul sau cu maşina, în compartimente supraîncălzite sau în „săgeţi albastre“ ticsite de lume. Cam pe atunci mi-a încolţit ideea unui foileton vînătoresc pe care Eugen Negrici ar fi trebuit să-l susţină lunar, în Dilemateca. L-am pisălogit, l-am hăituit, l-am chiar şantajat pînă cînd mi-a promis că – dacă-l va scrie vreodată – nu o va face în altă parte. Acum, cînd mi-e clar că Dilemateca nu va mai avea rubrici noi, îmi pare rău că nu l-am înregistrat, pe şest, povestindu-şi incredibilele aventuri cu Ghinda sau (mai tîrziu) cu Ghandi prin nesfîrşitele stepe olteneşti sau prin mlaştinile amazoniene de-acolo. Din mersul trenului, vedeam locuri numai bune pentru becaţine, bălţi şi păduri care fuseseră odată..., cum şi literatura fusese altădată..., iar despre critică, ce-ar mai fi fost de spus? Poveştile vînătoreşti nu erau simple „întîmplări din realitatea nemediată“, ci – aşa cum se poate vedea şi în volumul omagial coordonat de Ioan Es. Pop la Editura Paralela 45 – adevărate epifanii. N-o să aflu niciodată de ce n-am reuşit să-l conving să scrie lunar, am fi avut acum o carte întreagă; cert e că fiecare tentativă se încheia cu inconfundabilul său rîs şi cu o nouă amînare.

Mi-am dat încă o dată dreptate citind cele trei povestiri care deschid volumul Eugen Negrici 70 (cine-ar putea crede?!), nu doar cea vînătorească (în care vînătorul e cel vînat de mlaştina bălţii Bistreţ), dar şi cea – obiectivă, impersonală, pe un ton alb – a salvării „ căpitanului Nicu Negrici“ de către un croitor evreu ce păstrase un vechi bilet de recomandare al acestuia, sau trista poveste (cu o servietă şi un labrador) a unei vizite de lucru ceauşiste la Craiova. Trei poveşti despre salvare miraculoasă, despre muchia providenţială între pierdere şi recuperare, care arată ce ştiam: un memorialist esenţial, dotat nu doar cu reculul gînditorului de anvergură, ci şi cu fandarea sigură a prozatorului conştient. Scrise la sfîrşitul anului trecut, ca prolog pentru această carte de bilanţ, cele trei texte, foarte diferite între ele, deschid, în fond, zeci de piste memorialistice, dar şi narative ce ar trebui continuate. Ele sînt, aşa-zicînd, o promisiune pe care Eugen Negrici nu mai are cum s-o amîne cu rîsul lui autoironic. Şi pentru noi, vechii săi cititori, şi pentru lucidul scriitor care este, lucrurile sînt foarte clare: acum – după refuzuri, decantări, amînări – este momentul distilării memorialistice.

„Totul e clar“ pare însă a fi refrenul acestui volum subtil surprinzător, aşa cum sînt doar cărţile limpezi, coerente şi fidele propriului desen interior. Cunoaşteţi, desigur, vocaţia sistemică, demistificatoare şi limpezitoare, vizibilă în fiecare dintre cărţile semnate de Eugen Negrici, dar şi în corpusul tuturor deodată. Pe de altă parte, cum ar putea fi poezia sistematizabilă, şi nu „inefabilă“? Cum ar putea fi expresivitatea omului care scrie involuntară, iar „figura spiritului creator“ predictibilă? Cum ar putea fi scrisă o „biografie standard a textului ca fiinţă trecătoare“? Iată tot atîtea erezii, duse pînă în pînzele albe odată cu Iluziile literaturii române, acea radiografie a chipului desfigurat şi des remaniat al literaturii noastre.

În volumul de faţă – alcătuit din vechi interviuri, studii sau portrete extraordinare (precum cele semnate de Paul Cornea, Ioana Pârvulescu sau Livius Ciocârlie) – totul e mai clar ca niciodată. Eugen Negrici însuşi pare o fiinţă edificată care exclamă, în cîteva rînduri, „totul este foarte clar în jur“: noi, românii, „sîntem cine sîntem“, literatura noastră e, şi ea, o mică literatură recentă, periodic căzută sub fracturile istoriei, cu rare momente faste şi cu rari oameni care şi-au dus pînă la capăt propria vocaţie. El însuşi, ne asigură Negrici, în subtilul autoportret rezultat din dialoguri, nu demitizează nimic, nu-şi face iluzii (nici măcar unele retorice) şi, mai mult, nu se exclude deloc din contextul puţin flatant al literaturii române. Furia sa iconoclastă, de care s-a vorbit mai ales cu ocazia Iluziilor..., s-ar datora aşadar tocmai nevoii de aer proaspăt, de noutate literară şi culturală, de calm al valorilor: „...intraţi într-o nouă şi fastă etapă istorică, în care noi şi literatura nu mai avem nevoie de iluzii pentru a supravieţui, a venit momentul să scrutăm cu calm fenomenul literar românesc pentru ca evoluţia lui – pe care o văd optimist – să nu plece de pe un fundament mincinos.“

Totul e clar rezumă, ca o lemă, în acest volum, scepticismul de fond al lui Eugen Negrici, neîncrederea sa vitală în literatură, sarcasmul său paradoxal, îndelung profesat în cărţi şi la catedră. Dar cine ştie, de la totul e clar pînă la totul e iluminat (cum zice un încă tînăr prozator american) nu e decît tăişul acelei muchii providenţiale pe care Negrici o cunoaşte, din proprie experienţă, atît de bine.