Frică de falsuri

Ceea ce a început ca o nuvelă a devenit între timp un roman. Şi are toate şansele să se transforme într-un foileton. Între 1995 şi 2006, mai mulţi colecţionari germani (şi nu numai) au cumpărat cîteva zeci de tablouri dintr-un fond pe care îl credeau colecţia „Werner Jäger“. Printre altele, în această colecţie se regăseau lucrări recent descoperite de Max Pechstein, Heinrich Campendonk, Max Ernst, André Derain, Kees van Dongen. Cel care le-a vîndut, încasînd, în urma mai multor licitaţii, peste 16 milioane de euro, era Wolfgang Beltracchi, un pictor pînă nu de mult aproape necunoscut. Avea tablourile şi o poveste credibilă: soţia sa, nepoată a omului de afaceri şi colecţionarului Werner Jäger, ar fi moştenit fabuloasa sa colecţie de artă. Că era, într-adevăr, fabuloasă, se ştia – însă ce lucrări anume a strîns Jäger în timpul vieţii nu era cunoscut. Pînă la urmă, s-a dovedit că povestea cu moştenirea era adevărată, dar că tablourile vîndute erau false. False – adică nu aparţineau pictorilor cărora li se atribuiseră în urma expertizelor; originale – în sensul că erau opera lui Beltracchi, invenţii originale în stilul marilor maeştri.

De fapt, Beltracchi a adăugat colecţiei moştenite noi şi noi opere de artă. Pe care le-a pictat singur, cu răbdare şi chiar cu pricepere, de vreme ce falsul a fost depistat atît de tîrziu. Certificate de autenticitate pentru operele vîndute? Le-a primit pe toate. Experţi, colecţionari, istorici de artă, directori de muzee au văzut lucrările şi s-au minunat de inestimabila lor valoare şi raritate. Îndoielile au început să apară de-abia cînd pe dosul unui tablou a fost descoperită ştampila unei expoziţii în ale cărei registre nu s-a regăsit şi lucrarea respectivă. Încetul cu încetul s-a dus vestea printre colecţionari că ceva nu e în regulă cu tablourile din colecţia „Werner Jäger“. Nenumăratele expertize care au urmat au dovedit înşelăciunea. Procesul e acum în plină desfăşurare şi ziarele nu contenesc cu noi şi noi dezvăluiri despre acest caz. Să fi fost implicaţi în această înşelăciune şi experţii chemaţi să evalueze lucrările? Nu este oare suspectă tăcerea directorilor de muzeu care au achiziţionat falsuri? Să fie criticii de artă complici sau victime, în acest caz?

Judecat acum în mai multe procese şi (omni)prezent în paginile presei culturale europene, Beltracchi e în prezent pe buzele mai tuturor colecţionarilor care au cumpărat în ultima vreme tablouri ale artiştilor falsificaţi de el. Zvonistica devalorizează colecţii şi chiar închide muzee şi galerii. De pildă, în Japonia, acolo unde Muzeul „Marie Laurencin“, inaugurat la începutul anilor ’80, şi-a închis porţile peste noapte. Pe site-ul micii instituţii private apare doar un anunţ laconic: sediul în care se afla colecţia (de peste 500 de lucrări) şi-ar fi schimbat proprietarul, astfel încît nu mai poate funcţiona pentru public. Se pare că cineva ar fi descoperit în colecţia – extrem de bine cotată – o lucrare falsă. Aşa că, pînă una-alta, mai bine „dispare“ o vreme cu totul, pînă nu se află ce şi cum. Veşti ca acestea cu tablouri false sînt ca o infecţie, ca o pandemie. Odată ce se pun în circulaţie, toată lumea are de suferit. Şi galeria „Knoedler“ de la New York s-a închis în decembrie anul trecut – „din motive economice“, au anunţat proprietarii. Cîteva zile mai tîrziu, omul de afaceri Pierre Lagrange dădea în judecată galeria care tocmai fusese închisă pentru o înşelăciune de 15 milioane de dolari. E vorba de un tablou de Jackson Pollock achiziţionat de acolo care s-a dovedit a fi un fals. Criticii de artă au arătat imediat cu degetul spre Beltracchi. Care, din cîte relatează presa germană, respinge cu fermitate acuzaţia că ar fi falsificat acel tablou. Dar cine mai poate să ştie?

Panica micilor şi marilor colecţionari atinge uneori proporţii colosale, alimentată fiind de teorii ale conspiraţiei. Se bănuieşte că Beltracchi făcea deja de multă vreme comerţ cu opere „inventate“, că aşa-zisa colecţie „Werner Jäger“ e doar o descoperire recentă şi de proporţii. Şi atunci, unde se ascund numeroasele tablouri vîndute de el în ultimele decenii? Şi dacă cineva ar descoperi în propria colecţie un tablou despre care presupune că ar fi fals, ar mai fi dispus să recunoască?