Ridul lui Oscar

Urmăresc de ani buni ştirile şi cronicile de dinaintea şi de după gala premiilor Oscar. O fac mai mult dintr-o curiozitate exotică decît din interes cultural, căci majoritatea filmelor premiate acolo îmi rămîn străine chiar şi după ce-au fost premiate (le urmăresc doar pe cele recomandate pe ton imperativ de Andrei Gorzo – şi acelea sînt puţine). Cel mai mult îmi place povestea trofeului, a statutei strălucitoare placate cu aur şi pusă, încă fierbinte, în mîinile tremurînde ale celui/celei care o primeşte. Aproape fiecare dintre premiaţi plînge sau măcar se preface; nu se ştie exact de ce: poate pentru că se sperie de zîmbetul glacial al lui Oscar, poate pentru că trofeul îi arde prea tare palmele, sau, cine ştie, poate pentru că bucata de metal e o povară prea grea.

Foarte adesea, premiul chiar e o povară prea grea – oricum e mult mai mult decît pot duce feluriţi artişti sensibili de pe la Hollywood: iau premiul o dată şi-apoi dispar cu totul din peisajul zglobiu al galelor; e ca şi cum o singură apariţie într-un film votat de membrii Academiei ar fi fost o sclipire de geniu, efemeră. Alteori, aceiaşi artişti revin de la un an la altul pe scenă ca să-şi ia premiul de parcă ar fi abonaţi, de parcă fără acea povară nu şi-ar mai găsi sensul vieţii.

Faptul că e un premiu care valorează enorm şi, totodată, mai nimic, au aflat-o deja pînă şi cei care s-au îndrăgostit definitiv de Oscar. Şi numai obsesia îi face să se agaţe în continuare de fiecare prilej de reîntîlnire – adică de fiecare gală anuală. Relaţia dintre film şi premiu a devenit dubioasă din momentul în care trofeul, în loc să recompenseze, modelează filmul. Nicicînd această dezordine amoroasă nu s-a văzut mai bine decît la ceremonia de acum: The Artist e parcă un film croit special pentru Oscar. E ca şi cum grija unică a Artistului ar fi fost să-şi alimenteze propriul narcisism. Ceea ce e trist şi vesel în acelaşi timp e că filmul vorbeşte despre o lume de mult apusă – Hollywoodul anilor ’20-’30. Cei care votează premiile – membrii Academiei, adică oameni din industria filmului – or fi văzut probabil în acest film mut şi alb-negru exact ceea ce e de negăsit prin filmele americane de acum, adică plăcerea de a scrie, de a regiza, de a filma, de a juca etc. Faptul că l-au premiat nu e un paradox. Ci o dovadă de oboseală: un film contemporan care vorbeşte despre cum ar trebui să se facă filmele e consacrat de cea mai mare gală a celei mai mari cinematografii din lume. E ca şi cum un bărbat în etate şi-ar aminti ce năzdrăvănii făcea în tinereţe, cînd era în putere. E frumos, dar orizontul e tot mai închis.

Mult rîvnita statuetă se fabrică într-o mică turnătorie din Chicago, Illinois după nişte schiţe făcute de Cedric Gibbons. Cu cîteva zile înainte de ceremonie am văzut la televizor un documentar despre cum se face trofeul. Zeci de statuete aurii ca pîinea tocmai scoasă din cuptor sînt luate una cîte una de-o mînă sigură şi lustruite cu minuţie, pe toate părţile, preţ de cîteva minute. Ce-o fi în capul lustragiului atunci cînd îşi pune mănuşile acelea albe şi se pregăteşte de treabă? – m-am gîndit uitîndu-mă la imaginea cu statuetele încolonate pe masa de lucru. Omul nostru ia cîrpa de bumbac, scuipă frumuşel peste oscărel şi-ncepe să-l frece, fluierînd printre dinţi refrenul din Once Upon a Time in America. „Ăsta“ – şi-o fi zicînd lustrangiul – „merge la Cutare“. Mai scuipă o dată, mai trece o ultimă dată cu cîrpa peste pieptul bombat, stahanovist al lui Oscar, ca să-i dea glanţul final, şi-l pune la loc, în cutiuţă. Mai mult ca sigur, anul acesta, cînd să pună capacul, şi-a dat seama că pe chipul oscărelului era o zgîrietură mică, precum un rid. Lustragiul nostru s-o fi tot chinuit să-l elimine, retuşînd întruna cu cîrpiţa lui. Degeaba. N-a ieşit. Oscar chiar a îmbătrînit.