Ortodoxism de culoare
● Christian McBride, Conversations with Christian, Mack Avenue Records, 2011.
Născut şi crescut într-o familie de contrabasişti, Christian McBride s-a spetit în slujba jazzului, din păcate în poziţii destul de umbrite – administrative, ori ca acompaniator pentru aproape oricine avea nevoie de serviciile sale, din scena americană de jazz, dar nu numai (de jazz). Din cînd în cînd, scena respectivă îi mai permite cîte o perioadă de respiro în care să-şi urmărescă şi interesul propriu, să-şi pună numele pe cîte un frontispiciu. În cazul discului Conversations with Christian avem o convergenţă de eforturi în acest sens.
Albumul urmează reţeta popularizată de McBride prin podcast-uri, transformate recent în emisiune radiofonică. Reţeta promovează duetul ca formă de prezentare jazzistică, un format ceva mai intim decît trioul sau soloul cu trupă de acompaniament. Emisiunile sale sînt o combinaţie de palavre muzicale şi improvizaţii în duet cu invitaţii din studio. Cam acelaşi lucru se întîmplă pe acest album, care de altfel îşi împrumută şi titlul de la pomenitul show radio. Aşadar, avem de a face cu un set de conversaţii muzicale între Christian McBride şi o parte din amicii care i-au călcat pragul emisiunii, ori pe care i-a acompaniat de-a lungul anilor (probabil cele două grupuri se suprapun). Taclalele sînt şi ele prezente, dar nu în sensul de dialog interstiţial, ci prin ocazionale interpelări sau onomatopee vocale adresate de către protagonist acelor amici care îşi aduc contribuţia în formă vocală: eternul Sting („Consider Me Gone“, piesa pop a albumului), actriţa Gina Gershon („Chitlins and Gifltefish“, un schimb de ciupituri care îi distrează teribil pe cei doi), ambasadoarea UNICEF Angelique Kidjo („Afrika“, o piesă world music neagră în care alăturarea cu basul lui McBride e puţin forţată) şi diva Dee Dee Bridgewater („It’s Your Thing“, o destrăbălare funky lascivă). Mult mai interesante sînt dueturile instrumentale. Colaborarea cu Chick Corea dă o faţetă nouă (foarte free) tangoului, cea cu violonista Regina Carter îl face pe Bach să sune mai prietenos, iar Eddie Palmieri demonstrează de ce e Dumnezeul latino-jazzului. La polul agresivităţii stă colaborarea cu George Duke, care dă de pămînt cu pianul său, iar la polul bunei înţelegeri stau preluările după (şi cu) răposaţii doctori multi-honoris causa Billy Taylor, respectiv Hank Jones. Cu contribuţii contrastante se mai pot auzi trompetistul Roy Hargrove, saxofonistul Ron Blake şi chitaristul bebop Russell Malone.
Cu excepţiile bătătoare la ochi, nu-mi dau seama cît de mari sînt numele astea, nu e o scenă pe care să o urmăresc cu interes. Majoritatea invitaţilor par selectaţi dintr-un grup în care principalul criteriu de selecţie l-au constituit relaţiile personale, iar piesele sînt cu precădere standard. În calitate de director al Muzeului Jazz din Harlem, Christian McBride s-a poziţionat administrativ în centrul unei comunităţi a jazzului negru de modă veche, mixat în cel mai bun caz cu R’n’B, care ţine piept cu succes (mai exact, cu public fidel şi tradiţionalist) valului european mult mai deschis la experiment. E vorba aici şi de un patrimoniu, de o tradiţie de protejat, însă senzaţia pe care o lasă albumul e că se adresează unui public pentru care lucrurile s-au definit de mult în jazz, iar orice abatere de la definiţia respectivă e considerată accident irelevant. Am fost surprins să aflu, dintr-un interviu recent, că McBride vorbeşte de rebotezarea jazzului drept „Black American Music“ (măsură de delimitare faţă de năstruşniciile europene?) şi compară istoria genului cu începuturile boxului, cînd toţi practicanţii erau de culoare şi cînd, din cînd în cînd, mai apărea cîte un „white hope“.
Am înţeles însă că basiştii se dau în vînt după acest disc şi asta m-a atras în a-l asculta – sînt în minoritate categorică albumele pe care contrabasul e atît de curat şi impunător, încît ai senzaţia că auzi vibrînd buricele degetelor artistului, şi nu corzile, şi nu sînt multe ocaziile cu care poţi asculta atîta bogăţie de solouri pe acest instrument. Asta mai înseamnă şi că nu e de ascultat pe orice fel de boxe.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
