Fără aer
● Air, Le voyage dans la lune, Virgin, 2012.
În 1902, Georges Méliès, un francez, mare amator de trucuri iluzioniste, inventa cinema-ul aşa cum îl ştim astăzi. Puneţi aici, în primul rînd, efectele speciale. Prima lui operă se numea Le voyage dans la lune şi compila două poveşti referenţiale pentru literatura proto-SF – De la Pămînt la Lună, a lui Jules Verne, şi Primul om pe Lună, a lui H.G. Wells. La 100 de ani de atunci, filmul mut şi în alb şi negru al lui Méliès a fost restaurat, colorat (de mînă!) şi îmbogăţit cu o coloană sonoră, compusă tot de nişte francezi. Air e numele lor de trupă şi îi ştiţi pentru sound-ul acela sintetizat, elegant şi nonşalant, care a îmblînzit şi rafinat estetica anilor trip-hop şi acid jazz. Nimic mai potrivit, aş zice, dacă mă gîndesc că duoul Nicolas Godin and Jean-Benoît Dunckel a debutat cu un album, clasicizat între timp, numit Moon Safari. Dar, dincolo de asta, cum arată şi cum se aude rezultatul acestei încercări?
La prima vedere, totul curge cît se poate de firesc. Air este un mecanism care a avut mereu capacitatea de a produce muzică cu valenţe cinematice. Iar apropierile lor de cinematograf au funcţionat întotdeauna coerent. (Vă mai imaginaţi astăzi debutul Sofiei Coppola, întunecatul şi disfuncţionalul The Virgin Suicides, fără brilianta coloană sonoră manufacturată de Godin şi Dunckel?) La fel se întîmplă, pînă la un punct, şi pe muzica pentru Le voyage dans la lune. N-ai nici o secundă senzaţia că acolo nu e un duo care răspunde la numele de Air. Sînt sunetele lui ultrarecognoscibile, e muzica lui fluidă, chiar dacă din cînd în cînd francezii filtrează cu mai vechi trip-uri pinkfloydiene, din epoca lui Syd Barrett, şi se joacă cu vagi efecte à la Morricone. În acelaşi timp, chiar asta este, din punctul meu de vedere, şi problema acestei coloane sonore expandate (filmul lui Méliès are 16 minute, albumul Air – aproape dublu). Undeva, povestea spusă de piesele de pe acest disc devine redundantă. Se devorează pe ea însăşi. Air se învîrte în jurul cozii lui Air, încercînd permanent să o muşte. Iar Le voyage dans la lune e soundtrack-ul primului film SF, în ordine cronologică, în exact acelaşi timp în care e un album Air cît se poate de obişnuit. De conformist.
În regulă, există acolo cîteva evadări în decor, în sensul pozitiv al expresiei, dar nu par a fi niciodată suficiente pentru a-mi îndepărta senzaţia persistentă de déjà entendu. „Seven Stars“, colaborarea cu Victoria Legrand, vocalista de la Beach House, chiar dacă nu e departe de perioada The Virgin Suicides, devine încercarea cuplului Godin-Dunckel de a da un sens abordării lor şi în afara filmului. Cîntecul are progresie, evoluează, uneori surprinzător, şi se mişcă organic, natural. Spre deosebire de „Lava“, un puzzle sonor care, dincolo de cîteva trucuri instrumentale seducătoare, nu se rezolvă niciodată.
Paul Breazu este jurnalist.
