Triumful viciului
● Octavian Soviany, Viaţa lui Kostas Venetis, Editura Cartea Românească, 2011.
Romanul la care Octavian Soviany a scris şapte ani nu e tocmai uşor de citit. Şi nu atît din cauza dimensiunii (peste 400 de pagini relativ repetitive care anunţă o continuare) sau a limbajului (cu lexicul şi stilistica romanelor picareşti de secol XIX), cît din cauza celor istorisite, care formează o lungă şi amănunţită cronică a Răului şi a decadenţei umane, unde desfrîul, ticăloşia şi degradarea fizică scriu împreună fiecare pagină a cărţii. Viaţa lui Kostas Venetis este o anti-hagiografie, povestea unei iniţieri în Rău: protagonistul romanului nu are nimic sfînt în el, iar viaţa lui, dictată de pe patul de moarte iubitului mult mai tînăr, este istoria plină de orori, perversiuni şi coşmaruri a unei îndelungi posedări. Kostas Venetis s-a născut şi a trăit, ca sub semnul unui blestem, o viaţă plină de ură, boală şi vicii, o viaţă de-a lungul căreia toate păcatele capitale au fost împlinite cu asupra de măsură. Din această perspectivă, romanul lui Octavian Soviany funcţionează ca un exorcism literar şi cred că, mai ales într-o literatură pudibondă ca a noastră, acest tur de forţă al răului se poate lăsa cu dezgust şi abandon din partea multor cititori. Nu spun că aceia care deschid copertele acestui roman ar trebui să renunţe la orice speranţă, dar ar trebui avertizaţi că vor citi cruzimi care, la noi, n-au mai fost scrise, nici măcar în Principele (1969) lui Eugen Barbu.
Romanul se deschide cu o convenţie binecunoscută: cumpărarea dintr-un anticariat a unui exemplar, poate singurul, dintr-o ediţie, nemarcată în vreun fel, cu memoriile unui personaj misterios al cărui nume apare şi în alte manuscrise obscure de sfîrşit de secol XIX. Cartea va fi, aşadar, doar o parte din arhiva acestui straniu personaj, grec de origine, îngropat într-un cimitir vienez, dar aflat pe patul de moarte într-o hardughie din Veneţia unde, cum spuneam, îşi dictează memoriile iubitului său, un tînăr devotat, poreclit Nemţoaica, cumpărat de la un proxenet. Kostas Venetis, despre care ni se spune, la un moment dat, că ar purta o rasă călugărească, îşi pune încă de la început destinul sub semnul fatalităţii şi al tainei divine („strîmb din născare“), dar confesiunea lui se face doar în faţa şi în perspectiva semenilor, este o mărturisire din inima răului: nu crede în iertare şi-n mîntuire, în ştergerea, prin pocăinţă în faţa lui Dumnezeu, a păcatelor („Nu mă căiesc pentru nici una din faptele pe care ţi le voi povesti. Dacă binele se face din voia lui Dumnezeu, şi răul se face tot din voia lui Dumnezeu“), ci tocmai în recunoaşterea lor în faţa lumii sub forma unei istorii exemplare a viciului: „Am citit în cărţile povestaşilor celor vechi despre numeroşi oameni care şi-au cîştigat viaţa în schimbul unei istorii. Ceea ce-ţi voi povesti de acum înainte – fie sînt fapte aievea sau născociri – e bătălia lui Kostas Venetis cu moartea“.
Iar istoria lui Kostas Venetis începe într-un sat aflat în apropierea Salonicului, cu o copilărie care stă sub semnul tatălui, bărbat religios cu voce de femeie, şi a mamei adulterine care-şi ispiteşte cu trupul ei gol propriul fiu. O serie de complexe oedipiene, fantezii incestuoase, jocuri şi întîmplări homoerotice, plus un prim act heterosexual ratat care-i oferă viziunea sexului femeii ca simbol şi origine a morţii, marchează încă de timpuriu profilul gay, agresiv şi deviant („pecetluit cu ceara neagră a sodomiei“) al furiosului adolescent Kostas Venetis („mie fututul din ură mi s-a părut mereu mai presus decît fututul din dragoste“) a cărui „inimă împietrită nu mai găsea desfătare decît în fărădelegi“, printre cerşetorii, hoţii şi perverşii mahalalei Salonicului. Încercărilor de curăţare/salvare a minţii şi a trupului prin post, rugăciune şi învăţătură biblică alături de părintele satului, inclusiv un pelerinaj la o mănăstire din Athos, nu li se adaugă decît alte şi alte istorii (ale unui părinte, ale unui pustnic, ale unei slujnice ş.a.) despre nimicnicia condiţiei umane predispuse la desfrînare şi ticăloşie. Adultere şi preacurvii, pedofilii, violuri, sodomizări şi acte sadice, autoflagelări şi exorcisme, crime, mutilări, boli îngrozitoare, vedenii şi accese de nebunie, blasfemii, toate acestea, stropind cu sînge, cufureală şi „malahie“ destinul lui Kostas Venetis, nu fac decît să arate că, dacă există un drum spre mîntuire şi sfinţenie, acesta cunoaşte în mod necesar decăderea şi e pavat, mai ales, cu hulă, desfrîu şi crimă. (O temă abordată, de pildă, şi de Anatole France în Thaïs sau de Thoman Mann în Alesul.) Iar Kostas Venetis o porneşte pe acest drum de foarte tînăr: după ce îşi părăseşte satul natal, ajunge slujnicul sexual al unui spion turc din Istanbul, de la care fuge pentru a servi un îmblînzitor de şerpi, de unde încape pe mîna unui proxenet, este vîndut unui pervers-blasfemiator, ajunge „curlangiu“ de campanie pe frontul războiului otoman-muscal, însă doar pentru a scăpa ca slujitor al unui sergent român care, ducîndu-l în mahalaua Bucureştilor din timpul domniei lui Carol I, va atrage, cu talentele sale de cartofor, atenţia unei beizadele ce-l pecetluieşte, la propriu, drept robul său. Postură din care Kostas Venetis îşi continuă nelegiuirile şi crimele, împărţind răul în stînga şi-n dreapta într-un continuu act de ură şi răzbunare pe semeni şi pe propria viaţă.
Din acest punct însă, destinul lui Kostas Venetis capătă şi accente politice. Este sfîrşit de secol XIX, organizaţiile francmasonice pun la cale revoluţii, Imperiul Austro-Ungar este ameninţat de conspiraţii şi intrigi, iar în tot acest timp Kostas Venetis trece printr-un falanster de instrucţie, se ascunde în munţi şi începe să joace rol de spion şi terorist într-o reţea europeană care vrea să aducă, prin violenţă, „pacea de o mie de ani“. Ajunge la Viena şi la Paris unde, sub acoperirea uceniciei pe lîngă un maestru iluzionist, se îndeletniceşte în continuare cu ura, violenţa şi desfrîul („pojarul cărnii“ nu poate fi vindecat), umileşte şi siluieşte, subjugă şi este subjugat, profanează morminte, pune la cale atentate şi crime luînd parte la mişcările fourierist-anarhiste purtate împotriva Comunei pariziene, iar o vreme trăieşte ca amant al arhiducelui austriac în acelaşi perpetuu balans între noroc şi decădere, între lux şi mizerie („după legea cercului care se mişcă, fără odihnă, înainte şi înapoi“). Sfîrşitul cărţii nu marchează însă şi sfîrşitul poveştii lui Kostas Venetis care, revenindu-şi în simţiri, îşi părăseşte iubitul scrib lăsînd în urmă „un morman de hîrtii acoperite cu scrisul său chinuit“. Urmarea poveştii vieţii lui Kostas Venetis abandonate undeva în pragul Primului Război Mondial rămîne să fie spusă altădată.
Această invertire pe drumul Sodomei, această descriere a religiei viciului care oferă sacralitate Răului (există o permanentă raportare la Biblie şi multe pasaje reverberează cu Cartea lui Iov) sub forma unui roman picarest de moravuri şi intrigi politice de sfîrşit de secol XIX este, stilistic vorbind, o realizare remarcabilă a lui Octavian Soviany care, printre altele, reuşeşte performanţa de a nu fi cîtuşi de puţin obscen. Dar, oricît de expresiv ar fi limbajul arhaic în care este scris, oricît de pitoreşti ar fi personajele şi descrierile de mediu, oricît de enorme, prin violenţa lor, ar fi întîmplările istorisite, romanul suferă din cauza formulei: întîmplările, prin natura lor, povestite cu acelaşi dramatism şi patetism, devin, la un moment dat, obositoare şi chiar plictisitoare prin structura lor repetitivă (există un cerc vicios al naraţiunii de tip picaresc), lipsind contraponderea, variaţia şi imprevizibilul (alternanţa perioadelor de mizerie cu cele de lux îşi deconspiră repede ritmul şi logica), şi un anume crescendo, cu inerentele momente de repaos, necesar întreţinerii interesului – practic, romanul nu te lasă să respiri şi să asimilezi întîmplările, este un climax de la un capăt la altul. Cu toate aceste neajunsuri şi exagerări, poate tocmai datorită lor, Viaţa lui Kostas Venetis este cel mai surprinzător şi spectaculos roman din 2011.
