Papa care «a preferat să nu»

● Habemus Papam (Italia, 2011), de Nanni Moretti. 

Habemus Papam al lui Nanni Moretti are ceea ce la Hollywood se cheamă un high concept – un subiect a cărui prezentare în două vorbe e de-ajuns ca să umple sălile de cinema. Cîştigător-surpriză al voturilor celor mai mulţi dintre cei 120 de cardinali reuniţi în Capela Sixtină pentru a alege un nou Papă, cardinalul Melville (Michel Piccoli) are un atac de bartlebyism (căci nu degeaba îl cheamă ca pe creatorul clasicului personaj literar Bartleby – un copist care, după o viaţă întreagă de muncă umilă şi conştiincioasă, refuza din senin o sarcină de serviciu, cu formula „aş prefera să nu“) şi refuză să se arate mulţimii adunate în Piaţa Sfîntul Petru. Un psihanalist (care bineînţeles că e ateu şi care e jucat chiar de Moretti) e chemat de urgenţă să-l ajute, dar ce poate el să facă – silit fiind să-l consulte cu toată cardinălimea strînsă în jurul jilţurilor lor şi cu interdicţia categorică de a aborda subiecte precum mama, visele şi dorinţele reprimate? Habemus Papam a fost conceput într-un stil popular – în ambele sensuri ale termenului. În sensul care vizează strict tehnica de narare cinematografică, totul (pînă la un punct) e lucrat în linii mari şi clare. De pildă, obiectivele părţii din film care se cheamă „expoziţiune“ sînt bifate în cel mai simplu mod – prin introducerea unui personaj-reporter care să-l ia de mînuţă pe spectator şi să-i explice procedura de alegere a Papei. Apoi, portretele psihanaliştilor şi ale clericilor constau numai din trăsături preluate din folclor. Personajul lui Moretti e vanitos – tot repetă că el e cel mai bun; una-două ajunge să vorbească despre vicisitudinile mariajului său cu o altă psihanalistă, a cărei marotă de a pune problemele oricărui pacient pe seama neglijenţei parentale i-ar fi limitat ascensiunea profesională; mai tîrziu, psihanalista respectivă îl întîlneşte şi ea pe Papă – şi una-două îi pune problemele pe seama neglijenţei parentale. Cît despre cardinali, cei mai mulţi dintre ei sînt nişte moşuleţi veseli, cu inofensive slăbiciuni lumeşti: hobbiţi, goblini. Deşi n-au voie să iasă în lume decît odată ce Papa a fost înscăunat, unii dintre ei ar chiuli pentru un pic de turism; fiind totuşi obligaţi să rămînă, se dedau unul ghiftuielii, altul jocului de cărţi etc.; plutesc cu seninătate deasupra polemicilor în care încearcă să-i antreneze psihanalistul, dar se lasă organizaţi de el în echipe de volei. Cătălin Olaru a scris în Cultura că Moretti marchează puncte facile pentru echipa ateilor, descriindu-i pe cardinali ca pe nişte „moşi decrepiţi“, dar interpretarea lui nu ţine cont nici de faptul că reprezentarea bunătăţii nepămîntene ca fiind un pic gaga, un pic infantilă (fără ca asta s-o descalifice ca bunătate), este una cu lungă tradiţie (în cinema există, de pildă, profund respectuosul film al lui Rossellini despre Sfîntul Francisc, intitulat în original Francesco, bufonul Domnului), nici de faptul că psihanaliştii sînt şi ei un pic infantili (toată lumea din acest film e aşa, cam ca în basmul lui De Sica, Miracol la Milano) şi, în fine, nici de faptul că presupusul anticatolicism al lui Moretti ar fi fost mult mai bine servit de aluzii la maşinaţiuni politice şi la scandaluri sexuale, care lipsesc cu desăvîrşire. 

În realitate, o secvenţă ca aceea în care cardinalii încep să se legene fericiţi, la auzul unei piese de muzică uşoară ce vine din apartamentul Papei (numai că el nu e acolo, ci a fugit în lume), nu e o bătaie de joc la adresa lor, ci o epifanie – o reprezentare lirică a binecuvîntării de a avea inima uşoară – una cert-suprarealistă (cum e şi prima apariţie a Gărzii Elveţiene Pontificale, făcînd manevre prin grădină în costume renascentiste), silly (dar se putea altfel?), laică, însă fără nici o urmă detectabilă de ostilitate. O tăietură de montaj ne transportă de la ei la Papă, care s-a oprit din rătăcirile lui fără ţintă prin oraş (în haine de civil) ca să asculte nişte muzicanţi de stradă ce cîntă aceeaşi melodie. Sublima interpretare (aproape mută) a lui Piccoli e un set de variaţiuni pe tema perplexităţii – cel mai adesea umile sau îmbibate de regrete, uneori învolburate de irascibilităţi şi terori infantile (la un moment dat chiar ţipă după maică-sa), alteori parcă effleur-ate de neantul revelaţiei bartlebyene, alteori străpunse de puseuri timide de entuziasm. (În urma întîlnirii lui – în circumstanţe lunatice – cu o trupă de actori, iese la iveală faptul că ştie pe dinafară Pescăruşul lui Cehov.) E adevărat că majoritatea situaţiilor în care se pomeneşte, a întîlnirilor de care are parte nu prea sînt rezolvate dramaturgic – se poate susţine că filmul rătăceşte şi el tot fără ţintă, Moretti neîndrăznind pînă la capăt să ochească vreuna şi să deschidă focul. Pe de altă parte, avînd în vedere delicateţea subiectului, se poate considera că e onorabil din partea lui să lase lucrurile nerezolvate – ci doar flair-ate şi effleur-ate –, în orice caz, mai onorabil decît să le rezolve prin reţete şi prin demagogie, aşa cum au procedat realizatorii lui The King’s Speech cu high concept-ul lor similar.