Regii tragediei
● Tindersticks, The Something Rain, Lucky Dog Recordings, 2012
Nouă minute şi patru secunde: „She even agreed On Her Majesty’s Secret Service was the best Bond film if you accept it as a whole and not just get hung up about George Lazenby“… Între o chitară empatică, contorsiunile intruzive ale unui saxofon condus imprevizibil şi ceva referinţe pop culturale, vocea lui David Boulter, percuţionistul şi acordeonistul trupei din Nottingham, recită un preludiu foarte britanic cu un accent pe măsură: un el şi o ea, o seară de vineri încărcată cu poetice aluzii la noaptea care va urma, un bar, o partidă de biliard, o ciocolată caldă, „proper hot chocolate, not the instant shit you get from a machine“. Printre multe altele. „Chocolate“ e pînă aici – pe lîngă faptul că îi face cu ochiul lui „My Sister“, de pe Tindersticks (The Second Album) –, opener-ul aproape perfect pentru un disc pe care apare numele acestui grup, Tindersticks. Leneş, epic, emoţionant, atmosferic, bîntuit de acel spirit al locului pe care îl poţi întîlni deseori în muzica britanică, de la John Martyn la Jarvis Cocker, via Morrissey. Asta pînă cînd vine cineva să aprindă lumina în camera îndrăgostiţilor de weekend şi să ne ofere nouă cel mai puţin aşteptat, dar al naibii de reconfortant, climax: „Shit… you’re a chap!“. Briliant! Zîmbeşti? Perfect, fă-o acum, pentru că s-ar putea să fie ultima oară în următoarele aproximativ 50 de minute. Spectacolul poate să înceapă chiar în momentul acesta.
The Something Rain, noul album Tindersticks, e o operă consistentă. N-o să întîlneşti pe ea cîrlige precum „Travelling Light“ (Tinderstick II, 1995) sau „Buried Bones“ (Curtain, 1997), dar compoziţiile respiră acelaşi aer cu cele de la începutul carierei. Evident, mai mature astăzi. E acolo o lentoare copleşitoare, o disperare insistentă, o frumuseţe dramatică, o melancolie cinematică. Aranjamentele şi atmosfera pe care ele o creează sînt din nou impecabile. Perfect texturizat şi produs cu atenţie la detalii şi fără excese, TSR e o capodoperă a unui gen minor, chamber pop-ul.
Tindersticks a fost mereu una dintre acele trupe capabile să funcţioneze în acest fragil univers. Să fie vorba de timbrul lui Stuart A. Staples, glisînd fără încetare între romanţă, plictis, film noir şi cimitir? Să fie vorba de sunetul ăsta rătăcit într-o insulă ceţoasă în care acele busolei arată cînd northern soul, cînd R&B şi jazz negru, cînd indie pop baroc? Să fie vorba de Nottingham, oraşul dantelei? Sînt toate astea acolo, într-o muzică făcută pentru toate păsările de noapte. The Something Rain, cel de-al nouălea album de studio al formaţiei engleze, urmează canonul scris cu rotocoale de fum de ţigară şi picături de alcool într-un pub mizerabil acum aproape 20 de ani: inimi albastre („Come Inside“) şi mistere greu de pătruns, hipnoză („Medicine“) şi drapaje în spatele cărora se ascund toate neliniştile şi nostalgiile („This Fire of Autumn“), riff-uri amorţite, tobe de carnaval („A Night So Still“) şi sintetizatoare mahmure („Slippin’ Shoes“), viciate uneori de un ecou bîntuitor („Frozen“). Peste toate, vocea de neevitat a lui Staples – cea mai amară cireaşă de pe o colivă care creează dependenţă după prima înghiţitură.
Paul Breazu este jurnalist.
