Minuni

Una dintre cele mai răspîndite obiecţii moderne faţă de minuni – chiar mai des întîlnită decît aceea a perturbării realităţii simţurilor – ţine de contextul în care ele apar. Mai toate miracolele omologate cultural – de la cele ale „vechii creaţii“, cum numea C.S. Lewis istorisirile cu subiect miraculos ce au premers creştinismului, şi pînă la misterele întrupării şi înălţării – par să se fi produs cu necesitate într-un moment special al istoriei. Privite retroactiv, minunile par să se întîmple, spune acelaşi subtil „minunolog“ de la Cambridge, mai ales „în marii ganglioni ai istoriei – nu ai istoriei politice sau sociale, ci ai acelei istorii spirituale care nu poate fi pe deplin cunoscută de către oameni“. Există, atunci, miracole personale, netrăite de nimeni altcineva, necitite, neauzite? Sau, mai bine zis, există răscruci, noduri în viaţa personală, cînd sîntem mai dispuşi să recunoaştem misterul, pe lîngă care, altfel, trecem cu o indiferenţă rezonabilă? Nu e întîmplător (şi nici nu ţine de vreun sens naratologic în favoarea căruia ar interveni miracolul) faptul că, în multe jurnale de închisoare din perioada comunistă, printre atrocităţi şi nebunie dezlănţuită, apare, pentru cîţiva aleşi, un sens misterios al lucrurilor care schimbă destine.

Există un sens poetic al minunii şi un mediu propice al acesteia – poezia. De mai bine de o jumătate de secol, cea mai bună proză modernă a recuperat aceste rădăcini poetice, pe care Carlos Fuentes le revendica pentru noul roman sud-american de la scriitori precum Faulkner, Malcolm Lowry, Hermann Broch sau William Golding. Mai aproape de noi, cine vrea să facă o listă de minuni (lista fiind „specia“ cea mai neutră şi mai ironică, cea mai obiectuală şi mai statică dintre toate) trebuie să ştie să păstreze distanţa, privirea de sus. „Subiect antipatic“, miracolul poate fi astăzi studiat în teze de doctorat (alături de teoria fantasticului), expediat dincolo de ecranul computerului, printre jocuri şi programe, sau lăsat pe seama „îngerului profesiunii“. Miracolul este însă un fin indicator al vremurilor, iar scepticismul cu care este tratat în timpul nostru are şi partea lui bună: arată, mai limpede decît am vrea s-o recunoaştem, că nu ne aflăm într-un ganglion inflamat al istoriei, că timpul mai are încă răbdare.
Nu ştiu de ce însă, în ultima vreme, schimbările radicale ale unor oameni pe care-i ştiam într-un anumit fel mi se par adevărate minuni. În bine sau în rău, schimbarea cuiva, mai ales atunci cînd e radicală şi spectaculoasă, modifică felul în care vedem lucrurile şi ne schimbă şi pe noi înşine mai profund decît ne-ar conveni să credem. Cînd un om de bun-simţ devine mitocanul absolut, cînd un galeş diletant se proclamă „instanţă“ şi îşi scrie asta pe cartea de vizită, cînd un om altminteri placid începe să spumege şi te fugăreşte pe malul Dîmboviţei – nu poţi să nu recunoşti că ceva s-a petrecut în chimia lui profundă, iar transformarea, mai ales cînd o priveşti de aproape, seamănă cu o minune repertoriată în analele speciei. Dar atunci cînd lucrurile se petrec invers? Nu cumva brusca reparare interioară a cuiva grav perturbat este adevăratul miracol? De obicei sîntem prea departe ca să mai vedem minunile restauratorii.

Citeam zilele trecute o povestire de Bashevis Singer intitulată „Sfatul“, din extraordinarul său volum Cabalistul de pe East Broadway. Dacă-l ştiţi pe Bashevis Singer, prezenţa miracolelor n-o să vă mire. Scamatori şi ţadici, personaje biblice reînviate, leviathani contemporani, rabini cabalişti şi hasizi împletind rugăciuni pînă la cer – lumea acestui mare povestitor e una miraculată, aşa cum trebuie să i se fi părut scriitorului în copilăria sa poloneză, la Radzymin, cînd asculta de pe cuptor povestirile tatălui său care era judecător. Şi totuşi, „Sfatul“ nu are nimic miraculos în afara schimbării la faţă a unui furios clinic, un mare furios care nu doar urla şi blestema, mai şi altoia în dreapta şi-n stînga. Dus de ginerele său – care acum ne spune povestea – la un ţadic de o mare înţelepciune, furiosul primeşte acest sfat: să nu mai dea curs furiei, s-o lase să ardă înăuntrul său şi să le vorbească frumos apropiaţilor. Să se prefacă, adică. După o furie cumplită (şi firească, nu-i aşa?), omul nostru încearcă să asculte sfatul, să-şi ascundă furia. Şi atunci se întîmplă ceva nu numai cu furiosul prefăcut, ci şi cu lumea din jurul său. Pe măsură ce el devine îngăduitor, aproape blajin, ostilitatea celor din jur dispare, iar cu timpul, omul devenit cumsecade e căutat de ceilalţi, pentru sfaturi, ca un adevărat înţelept. Asta poate şi pentru că, de la o vreme, tăcea mult. Iar cînd vorbea, îşi punea în cuvinte transformarea asta neaşteptată şi pentru el, calea, practica proprie: „Dacă nu eşti vesel, prefă-te că eşti vesel. Va veni după aceea şi veselia. La fel, nu e nevoie să începi prin a fi credincios. Credinţa va veni mai tîrziu, va veni sigur“. Fără îndoială, o minune cît se poate de practică, cum nu se mai vede în zilele noastre.