„Scrie, nu lăsa cerneala să îngheţe“
Întîmplarea a făcut ca iarna asta să călătoresc mult cu trenul. Ffff mult şi, mai ales, noaptea. Atît de mult încît nu mai ştiam dacă ajungeam sau plecam. Citeam, ascultam muzică, aţipeam. Cineva îmi scria mesaje, mă încuraja, mă numea Wilbur. Apoi a nins. Am continuat să călătoresc. Contemplam întinderile de zăpadă, îmi aminteam de Melancholia. Încercam să fiu cît mai atent, să nu-mi scape nimic. Apoi zăpada a îngheţat. Aerul a îngheţat. Wilbur, Wilbur, e un copăcel glazurat la fereastra mea. Îl încurajez să reziste pînă la primăvară. Scrie, nu lăsa cerneala să îngheţe. Aşa că am scris cîteva poeme, am tradus încă o carte de Mario Vargas Llosa pentru Editura Humanitas, am început un nou roman, am terminat scenariul la Apropierea, scenariu pe care Tudor Giurgiu l-a transformat în 70 de post-it-uri, lipite de Eliza pe o masă lungă, nu într-o tavernă întunecată, ci într-un birou alb-negru. Apoi m-am gîndit la prietenii mei, la încrederea în puterea: a) poeziei. b) prieteniei. c) minţii (vezi Burton Fink).
Class cafe. Bistriţa. Stăm toţi patru la o masă: Dan, Ana, John şi eu. Sub masă e bagajul meu. Bem cafea. Încă nu ne luăm rămas-bun. Mîine voi bea vin fiert la Arcade şi bucătăria Elizei se va transforma într-o cameră de tortură. Eliza zice că va fi un an bun pentru poezie. Mă gîndesc că Ana are o carte, Dan are o carte, John are perseverenţa. Îmi imaginez cărţile lor în bagajul meu. Un bagaj mic şi o femeie îngrijorată. Apoi am ajuns într-o locuinţă temporară. Şi am scris asta: „Un om stă pentru două ore într-o locuinţă temporară, străină. Ajunge pe înserat şi după o oră se lasă întunericul. Curentul electric a fost tăiat, aşa că găseşte o lumînare pe care o ia cu el la baie, la bucătărie. E într-o locuinţă în care nu s-a mai intrat de mult timp, iar el va pleca în curînd. Cele două ore trec repede, iar la plecare el îşi uită în locuinţă un obiect însemnat. Mai tîrziu, în tren, uitîndu-se impasibil la întinderea nesfîrşită de zăpadă şi întuneric, încearcă să-şi adune gîndurile. Un om fără căpătîi într-un tren fantomatic. Un obişnuit al locuinţelor temporare.“
Marin Mălaicu-Hondrari este scriitor.
