Cititorul visceral

În prelegerile ţinute acum cîţiva ani la Harvard, adunate în volumul – recent tradus şi la noi – Romancierul naiv şi sentimental, Orhan Pamuk e mai înţelegător decît ne-am putea imagina cu partea aceea nevăzută din geneza oricărui roman: legătura cu realitatea, cu faptele, cu experienţa de viaţă a autorului. Ca orice meseriaş care are de-a face şi cu ambivalenţele, şi cu duplicităţile, Pamuk ştie mai bine decît alţii că purismele, delimitările nete, respingerea legăturilor biografice trimit, adesea, la contrariile lor. La fel cum, invers, expandarea ficţională a propriei biografii e mai degrabă semn de compensare psihologică decît de curată mitomanie.

De la începuturile modernităţii, literatura s-a dorit autonomă în raport cu viaţa, mai ales cu viaţa celui care o producea. Biografia scriitorului, permisă selectiv de istoria literară, e cel mai adesea exclusă atît de lectura profesionistă (critică), cît şi de cea obişnuită, a cititorului normal. Curiozitatea biografică, odioasă pentru unii critici, este îngăduită, după alţii, doar în cazul eului interior, manifestat în operă. În rest – şi în absenţa unei autobiografii omologate sau a unei biografii autorizate –, a pune în legătură viaţa din carte cu viaţa din viaţă e mai degrabă o dovadă de slabă cunoaştere a legilor literaturii şi o greşeală de gust, pe care criticii n-o prea fac decît la ananghie şi cu enorme precauţii, deşi se află în situaţia paradoxală de a fi obligaţi să ştie cît mai mult şi să „folosească“ cît mai puţin din zona expusă a scriitorului.

Cum procedează însă cititorul obişnuit, prea puţin chinuit de dilema autonomiei esteticului şi de cea a duplicităţii instanţelor narative? Evident, el vrea să ştie cine e scriitorul şi ce-a făcut el în ultimii 22 de ani. Enormul succes al biografiilor (mai ales în alte părţi), al memoriilor şi jurnalelor spune mult despre nevoia de localizare a cititorului în raport cu scriitorul citit. Căci dacă puterea de convingere a unei cărţi ţine strict de universul acesteia, încrederea în scrisul unui anumit scriitor are de-a face – mai ales la nivelul insondabil al intimităţii lecturii – şi cu viaţa scriitorului în totalitatea ei. Cititorul visceral – care se identifică din reflex cu personajele, care caută evadare sau modele în literatură – vrea să ştie dacă autorul cărţii citite e laş, poltron, ticălos, oportunist, dacă fură (de la alţii, dar şi din alte cărţi), dacă minte, dacă îşi înşală şi nevasta, şi amantele, dacă a trecut de la o religie la alta sau dacă a omorît vreo pisică. Cititorul visceral (şi cine dintre noi e ferit de o asemenea lectură?) vrea să ştie aceste lucruri, mai ales atunci cînd nu-i sînt străine.

Şi înainte de 1989, în plină, declarată şi apărată autonomie a esteticului, aceste lucruri îşi aveau importanţa lor. Politicul împărţea mai bine decît orice morală apele între ai lor (care scriau prost, dar intrau în manuale) şi ai noştri (care scriau bine şi rezistau prin cultură). Cînd autonomia a căzut în uitare şi ea, s-a văzut că lucrurile stăteau puţin altfel şi că unii dintre cei mai mari încurcaseră borcanele rău de tot, fie că scriseseră cărţi şi articole la comandă, introduseseră în cărţile lor personaje cerute „de sus“ sau îşi oferiseră singuri serviciile. Şi-atunci, în ce fel să citeşti o mare parte din literatura scrisă în comunism? Să uiţi – cînd îl citeşti pe Petru Dumitriu – şi Drum fără pulbere, şi mizerabilul Vînătoare de vulpi? Să citeşti doar ediţiile revăzute din Delirul şi să uiţi Desfăşurarea şi Ana Roşculeţ doar pentru că Preda e un mare scriitor? Să-l citeşti pe Bogza cel interbelic ca să nu-ţi aminteşti că în fiecare ianuarie postbelic îi trimitea lui Ceauşescu felicitări cu plopi desenaţi? Să nu deschizi vreun Omagiu de groază să nu dai acolo peste vreun important prozator optzecist?

Criticii n-au încotro, trebuie să-i citească pe toţi cu toate ale lor, ca să înţeleagă, dacă mai e posibil, cum au stat lucrurile. Ce face însă un cititor normal e limpede: nu-i mai citeşte deloc nici pe profesionişti, nici pe propagandişti. Caută mai degrabă traducerile sau pe scriitorii zilei. O mare parte a literaturii scrise sub cenzură mai trece şi acum printr-o sită etică, chiar dacă uneori cernerea ei aduce a plictiseală, neîncredere şi oboseală. Iar în lipsa unor „adevăruri“ – nu atît istorice, cît verosimile –, relaţia de încredere care stă (adesea inconştient) la baza lecturii se transformă în indiferenţă. Dincolo de intimitatea personal-biografică a scriitorului, cu drepturile ei la privacy, există o intimitate instinctivă, ductilă, alertă a cititorului cu o anumită carte. O intimitate a lecturii, deocamdată blocată de suspiciune, chiar şi în cazul nenumăratelor cărţi valabile scrise în comunism. Şi în privinţa cărora nu mai poate fi invocat „viciul de procedură“ al imixtiunii biograficului în viaţa literaturii. Dimpotrivă.