Castelul. Varianta Ţiţeica
Trebuie să recunosc, îmi plac spitalele. Dintre toate oraşele în care am locuit sau prin care am trecut, le ţin minte cu adevărat doar pe cele cărora le-am vizitat şi spitalul. Orice spital – la limită, chiar şi un home medicalisé, o policlinică de cartier, urgenţele. Nu le caut şi nu intru din pură curiozitate. Se întîmplă însă, prin forme destul de transparente de hazard obiectiv, să ajung la spital mai des decît mi-aş dori. Nu dezvolt, fapt e că n-am plecat vreodată din ţară fără complexe asigurări medicale şi, mai nou, fără albăstriul „card european de asigurări de sănătate“. Îmi face bine să-l ştiu frumos aşezat în portofel, nu doar cu un număr de identificare personal, ci şi cu unul instituţional: carevasăzică există o instituţie care... în caz de... va face şi, mai ales, va drege.
Nu mi l-am procurat însă de la început, fiindcă am şi eu tabieturile mele: anumite companii mai sigure, bareme maximale, servicii clare şi detaliate. În plus, cardul e gratuit, lucru riscant în chestiuni importante, oricum greu de acceptat fără verificări suplimentare. Anul trecut însă, după investigaţii sumare, mi-am luat cardul albastru. Casa Naţională de Asigurări era, pe atunci, în Vitan, într-o clădire din aia cu geamuri fumurii, apărută peste noapte şi în care lucrurile se mişcă straniu, ca în toate instituţiile româneşti care suferă îmbunătăţiri bruşte şi în care fondurile nu apucă să umple formele. Nici prin cap nu mi-a trecut, după ce am lăsat un dosar stufos cu adeverinţe plus cartea de muncă prin care-mi dovedeam vechimea „în cîmpul muncii“, că voi primi vreodată cardul. L-am primit însă la uşă, prin curier, dar nu l-am folosit la vreun spital, aşa că nu pot să vă spun dacă funcţionează.
Funcţionează, nu funcţionează, îl foloseşti, nu-l foloseşti, îţi place, nu-ţi place, el trebuie reînnoit o dată la 6 luni. Aşa încît, anul trecut am mai trecut o dată prin Vitan, doar ca să aflu că CNAS – filiala mea – s-a mutat pe strada Gheorghe Ţiţeica. N-am ajuns atunci, căci programul e ca la ministere, pînă la 14,30. A doua zi, m-am dus la „sediul Ţiţeica“, undeva prin Floreasca, zonă extraterestră nu doar pentru Cărtărescu, care a locuit acolo în timpuri imemoriale... Clădirea, leită cu cea din Vitan, părea, printre casele de cartier, căzută de pe Marte: imense spaţii fumurii, lifturi cu senzori, toalete impecabile, marmură pe jos, loc pentru decolări interspaţiale. Doar cafenea n-aveau. La etajul doi, într-o cameră generoasă, se primeau actele: trei „domni“ strigau periodic „următorul“, în timp ce în faţa uşii, la 2 cm de prag, se bulucea o grămadă de „petenţi“ agitînd foi, fotocopii, formulare.
Zilele trecute am ajuns iar în castelul kafkian din strada Ţiţeica, unde lucrurile au evoluat previzibil. Pentru ca oamenii să nu mai rătăcească aiurea (ca „vagabondul“ lui Kafka, nu-i aşa, care făcea pe arpentorul) prin ampla clădire care-ar putea găzdui un mall, s-a inventat un „serviciu de informaţii“, supravegheat vultureşte de un „păzitor al pragului“ – un domn înalt, în uniformă, care nu te lasă nici măcar să arunci o privire în interior. Stai la coadă, ordonat, apoi pătrunzi. Faci doi paşi şi aştepţi respectuos ca unul dintre „domni“ să ridice privirea. Ai tăcut, ridică o sprînceană spre tine: pui întrebarea, ţi se spune ce ştiai, dar uitaseşi ca prostu’, ce ţi-ar fi putut spune, scurt, „păzitorul pragului“ dacă n-ai fi rîs de el. A rîs cu tine, dar te-a lăsat să aştepţi la coadă. Iei liftul, rătăceşti în continuare, că şi etajul doi e complicat, ajungi, cînd nu te mai aşteptai, la biroul „Carduri europene“, unde totul e ca acum şase luni: trei funcţionari covîrşiţi de responsabilitate, grămada expandată în jurul pragului prin care sigur trece curent electric. Formularul? Altă inovaţie, se cumpără de la „serviciul fotocopii“, pînă anul trecut era gratuit. Ce să facem, doamnă, ăştia greşesc şi cer formulare peste formulare, ce sîntem noi, serviciu de alfabetizare?! îmi zice un alt domn. N-ar strica, mă gîndesc, şef de serviciu l-aş pune pe „păzitorul pragului“ care-mi face cu mîna peste coada pe care o păzeşte: Ha, ha, nu ştiaţi că vă trebuie formular? Păi dacă n-aţi întrebat la informaţii...
Intru din nou în biroul final (pe dulap e o cutie pe care scrie RAI – card european) după orele 14, cît să mă simt vinovată. Depun actele într-o tensiune surdă, dar gratuită, n-am nici o siguranţă că voi primi vreodată cardul, am venit cam tîrziu, mi se spune. Cu toate astea, cînd ies în strada plină de cîini mă simt învingătoare. Îi deranjasem rău pe „domnii“ de la CNAS, mai trebuia doar să-mi amintesc exact epilogul poveştii, autodenunţul, cum ar zice dl Cosaşu: „Ce om trebuie să fie acela care nu respectă asta! Mă rog, trebuie să fii un om cum e K.! Unul care trece peste orice, peste respectul legii, ca şi peste considerentele umane fundamentale, cu aceeaşi indiferenţă obtuză şi aceeaşi somnolenţă, unul căruia nu-i pasă că face aproape imposibilă distribuirea actelor şi că dăunează renumelui casei, unul care provoacă acest lucru nemaivăzut, ca domnii exasperaţi să se apuce să se apere singuri, şi, după ce au arătat o stăpînire de sine inimaginabilă la muritorii de rînd, să pună mîna pe sonerie ca să ceară ajutor pentru a-l izgoni pe altminteri de nezdruncinatul K. Ei, domnii, să ceară ajutor!“.
P.S. Traducerea romanului Castelul de Franz Kafka îi aparţine doamnei Mariana Şora.
