"Aglaja nu vorbea despre moarte" - interviu cu Nora IUGA
În ce împrejurări aţi auzit prima dată de Aglaja Veteranyi? Ce v-a atras la poeziile ei? Dumneavoastră aţi făcut-o cunoscută publicului românesc.
Cunoscînd bine limba germană şi avînd deja la activ cîteva traduceri din literatura austriacă, am fost recomandată s-o însoţesc pe Maria Banuş – fiind septuagenară, se deplasa mai greu – la Congresul Internaţional al Scriitorilor, care se ţinea în Carinthia, la Fresach. Aşadar, prima mea ieşire în Occident, în 1994. Atunci mi-a căzut în mînă o revistă de poezie LooJ, în care m-a izbit un nume neobişnuit. În viaţa mea se întîmplă ca numele unor oameni să vină ele la mine şi să-mi ceară să le returnez unui spaţiu sau unui timp anume; nu era prima dată cînd mă simţeam chemată să fiu sol sau însoţitor... Aşa mi s-a întîmplat şi cu Costas Venetis, cules de pe o cruce într-un cimitir din Berlin, pe care i l-am dat lui Soviany şi l-a înviat, aşa cu Aglaja Veteranyi, pe care Radu Afrim a înviat-o, de asemenea, pe scena Teatrului Odeon. Pe scurt: M-a izbit mai întîi numele exotic, apoi textele în care auzeam o voce de copil legînd lucrurile într-o joacă ciudată între ele şi arătîndu-mi astfel o altfel de lume, al cărei tîlc pare neverosimil şi de-aceea mai adînc. La sfîrşitul grupajului din revistă era o scurtă notă biografică din care am aflat că se născuse într-o familie de artişti de circ, în Bucureşti. Din prima clipă am simţit-o rudă de sînge cu mine şi am redat-o limbii române în revista România literară, unde a stîrnit mai multă vîlvă decît Françoise Sagan cu Bonjour tristesse în Franţa. Spectacolul De ce fierbe copilul în mămăligă s-a jucat aproape doi ani cu casa închisă.
Aţi tradus din germană De ce fierbe copilul în mămăligă şi Raftul cu ultimele suflări, ambele apărute la Editura Polirom. Ştiu cît de abil vă transpuneţi în pielea autorului atunci cînd traduceţi. Cum au decurs lucrurile în cazul Aglajei?
Deşi n-am nici un dubiu că făceam parte din aceeaşi familie – intuiţia mea e imbatabilă la acest capitol –, nu am putut să pătrund în pielea ei, fiindcă metafora, dacă s-ar lăsa forţată cu un şperaclu, ar sîngera. Ştii, dragă George, eu mă plimb ca în bucătăria mea în cuvintele ei, în scrisul ei, dar nu ajung la vocea ei. Acolo nu ajunge nimeni. E unică. Ea a rămas copil pînă la moarte. Faptul că a fost analfabetă pînă la adolescenţă, faptul că nici n-a vorbit limba germană decît destul de tîrziu, după ce a stat un timp internă la un institut pedagogic din Elveţia, faptul că era, fireşte, cvasi-incultă, cum declară cu nonşalanţă şi chiar cu mîndrie în interviurile ei, i-au păstrat limba de o puritate absolută, inconfundabilă.
Ce însemna Aglaja Veteranyi, pentru Elveţia, în momentul debutului ei în literatură?
Aglaja Veteranyi a avut marele noroc s-o descopere un mare artizan de talente, un artist evreu cu îndelungată experienţă scenică; el a iniţiat-o în tainele teatrului şi ale cuvîntului, lucrînd însă exclusiv cu materialul clientului, fiindcă sînt talente unice, pe care n-ai voie să le atingi cu o suflare străină. Aşadar, Aglaja a debutat întîi ca actriţă, împreună cu René Oberholz, în 1993, în trupa experimentală Die Wortpumpe (Pompa cuvintelor) şi apoi cu Jens Nielsen în grupul teatral Die Enselmaschine (Maşina îngerilor), în 1996. Textele îi aparţineau. De la început, aceste fragmente vorbite au şocat; ele nu pot fi luate nici drept replici dramatice, nici drept poezii, nici drept anecdote... aici nu există nimic prestabilit, nimic planificat, organizat, proiectat, totul e spirit pur, spiritul – ca strigăt de uimire, ca hohot de rîs, ca urlet de durere. Un sunet al cărui sens se înfige în creier ca un cuţit.
Ştiu că Aglaja Veteranyi îşi făcuse un model literar din Herta Müller. A avut şansa s-o cunoască?
Aşa-i. Cunosc unele amănunte despre sentimentele pe care şi le nutreau reciproc, fiindcă eu nu le-am fost doar traducătoare, le-am fost, la un moment dat, şi prietenă. Pe Herta am vizitat-o des, cu prilejul burselor mele la Berlin, pe Aglaja am însoţit-o prin Maramureş, unde a făcut un reportaj despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa. Atunci mi-a spus că nu şi-a dorit nimic mai mult în viaţă decît să semene cu Herta Müller. Eu mi-am cam explicat atracţia asta, deşi, personal, nu mi-am dorit niciodată să semăn decît cu mine. Mie îmi place enorm că sînt cum sînt şi nu vreau nici în ruptul capului să fiu altfel. Asta e o paranteză. Dar Aglaja avea ceva în vocea textului ei, acel semn particular imposibil de uitat, care mă şocase şi atunci cînd m-am întîlnit prima dată cu scurtele secvenţe de proză, publicate de Herta înainte de a părăsi România, în volumul ei de debut Niederungen, pe care, iertat să-mi fie, îl consider pînă în ziua de azi cea mai bună carte a ei. Herta era, ca şi Aglaja, după cum singură mărturiseşte, de provenienţă altfel modestă; o fată născută şi crescută într-un sat bănăţenesc, uitat de lume, Nitzkidorf. Vocea ei fusese şi ea ferită de pericolul unei contaminări livreşti prin cultură. Sperînd măcar la miracolul unei întîlniri, Aglaja s-a dus la Berlin la o lectură a Hertei şi i-a dăruit la sfîrşit un trandafir. Se pare că pe Herta a iritat-o acest omagiu, considerîndu-l nelalocul lui. Aici se termină povestea pe care mi-a relatat-o Aglaja. Am făcut imprudenţa să-mi exprim de cîteva ori la Berlin, în faţa Hertei, admiraţia fără de margini pentru textele Aglajei şi aşa am aflat că ele s-au întîlnit o dată şi că Aglaja a făcut-o pe Herta să aştepte 20 de minute, apărînd într-un furou negru, cu pene în păr şi tîrînd după ea un cărucior, plin cu pungi de plastic. Aglaja nu era nici beată, nici nebună, era excentrică, se născuse în rulota circului şi debutase ca un clovn mititel, dar Herta se pare că-i detestă mai mult pe histrioni, decît îi detestau naziştii pe evrei şi pe ţigani. Ea nu putea să vadă în gestul Aglajei decît o imensă jignire la adresa ei. Nu o pot judeca pe nici una. Familiile lor ancestrale se pare că erau incompatibile. Chiar şi fizionomic, sînt ca de la cer la pămînt. Herta e o vrăbiuţă care scurmă pămîntul, Aglaja e o dropie mare care a reuşit să-şi ia zborul.
V-aţi pus vreodată întrebarea: cît este ficţiune şi cît este realitate în De ce fierbe copilul în mămăligă?
Aici gîndesc exact ca Aglaja. Totul e autobiografie. Cred că şi într-un tratat de biochimie se strecoară o doză de autobiografism. Una dintre cele mai superbe şi profunde definiţii date imaginaţiei îi aparţine Aglajei: „Şi imaginaţia e autobiografie“.
Cum era, de fapt, Aglaja ca om?
Spuneam că mai întîi am făcut cunoştinţă cu literatura Aglajei, apoi cu fiinţa ei imprevizibilă şi extrem de contradictorie. De o bunătate iraţională, dusă pînă la a-şi da cămaşa de pe ea (avea ceva din Mariana Marin, dar nu se atingea de băutură şi de nici un drog), era capabilă, din dorinţa de a-şi procura o bucurie, să nu mai realizeze suferinţa din spatele acelei bucurii. Primul lucru pe care l-a spus cînd am ajuns la Săpînţa a fost: „Ah, de-am avea noroc să moară cineva ca să asist şi la o înmormîntare“. Nu am acuzat-o nici o clipă, nici nu m-a şocat. Ea n-a realizat monstruozitatea dorinţei. Cu vocea ei vorbea copilul de şase ani.
Vorbea româneşte? Aţi corespondat?
Da, am corespondat destul de inegal. Eu îi scriam scrisori kilometrice – fiecare cu stilul ei –, ea îmi trimitea cartonaşe desenate de ea, cu o ciupercă, o casă din patru linii, un cap pătrat care scoate limba şi mici versuleţe de-ale ei: „Alo... sunaţi la salvare; aici e cerul!“. Şi cu vorbitul româneşte comportamentul ei e destul de atipic: cu scriitorii, cu intelectualii în general, nu vorbea româneşte; nici cu mine. Cred că avea un complex cultural accentuat.
Aglaja avea ceva neobişnuit, ceva care să trădeze gestul ei final?
Aglaja nu vorbea despre moarte. În cele zece zile cît am stat cu ea la Săpînţa, am vorbit aproape exclusiv despre extraordinara inventivitate metaforică a limbii române. Aici se întîlnea cu Herta. Rîdea de toate prostiile. Aici nu se întîlnea cu Herta. Deşi moartea mătuşii ei o marcase psihic foarte puternic – reiese chiar din romanul Raftul cu ultimele suflări –, la Săpînţa nu a părut impresionată deloc, nici de cimitir, nici de moarta din coşciug. A gustat spectacolul pînă în cele mai mici amănunte. Dar cred că purta în ea o frică devoratoare pe care şi-o ascundea bine. Nu ştiu dacă era o frică de viaţă sau de moarte. Ştiu că nu putea suporta ideea degradării fizice: îmbătrînirea fizică, urîţirea, îngrăşarea. Pentru ea, viaţa nu exista decît în viaţă, adică tînără şi frumoasă. Viaţa din cărţi îi era străină. Nu ajungea la simţurile ei. Poate că, fără să conştientizeze prea bine tortura fizică şi psihică a copilăriei ei, avea o frică instinctivă de pierderea trupului, fiindcă era o femeie care trăia mai mult în trup decît în gînd, şi ideea că trupul începe s-o părăsească – la imensul orgoliu histrionic pe care-l avea – nu o putea accepta. De aceea a preferat să fie ea aceea care îşi părăseşte trupul.
Îmi puteţi spune cum a murit? Ştiţi unde e îngropată?
Cînd a împlinit 40 de ani, Aglaja a început să-şi numere ridurile. Şi, pe măsură ce zilele şi nopţile treceau, vedea cum ridurile ei se înmulţesc în progresie geometrică. Aglaja se culca ascunzîndu-şi oglinda sub pernă şi, din cinci în cinci minute, îşi mai descoperea un rid. Pe urmă au venit flăcările care au început să-i ardă ochii, aşa zicea... simţea clar cum îşi pierde două lucruri la care ţinea cel mai mult: frumuseţea şi scrisul. Se muta dintr-un sanatoriu în altul, nu voia să facă nici un tratament. Nu credea în medicamente, credea în minuni. Dar minunile nu au ascultat-o. Nils, prietenul ei, şi partenerul ei de scenă şi de viaţă, a găsit-o într-o dimineaţă de februarie pe malul lacului Zürich, cu picioarele în apă pînă la mijloc, cu partea de sus a corpului inertă pe ţărm. Nu avea pic de apă în plămîni. Luase un pumn de somnifere înainte de a porni spre lac, ca să nu aibă putere să se opună înecului... Aşa a fost. În gara Zürich întîlneşti zilnic o femeie bătrînă, grasă, diformă, care se plimbă printre turişti într-un cărucior. Aglaja îi spunea Îngerul. Îngerul mai trăieşte.
Cum ar trebui receptată Aglaja Veteranyi în România după zece ani de la moartea ei?
O întrebare care mă pune în dificultate. Receptarea e extrem de diferită de la o ţară la alta. Români care în străinătate sînt consideraţi cu adevărat de format universal, în România sînt prea mult trecuţi sub tăcere, iar cei care luminează ca nişte luceferi cerul naţional se dovedesc a fi doar becurile unor macarale foarte înalte care nu intră în mişcarea de revoluţie ca să ajungă în vizorul altor puncte geografice. Şi pe urmă gusturile se schimbă atît de repede, vai, că nici Rilke şi nici Brecht nu le mai plac germanilor, iar în România marele Eminescu este gustat cu adevărat doar de academicieni. Cred că, pe cît de scurtă a fost viaţa biologică a Aglajei, pe atît de lungă va fi traiectoria ei în memoria şi, mai ales, în bucuria de a o citi a marelui public, fiindcă ea te face să plîngi şi să rîzi în acelaşi timp, cum numai copiii pot să facă, iar ei, copiii, trăiesc etern, pentru că nu au deprins un mod de a trăi, ci trăiesc pur şi simplu – aşa cum spui tu, George Chiriac, chiar şi zăpezile de pe Kilimanjaro, de unde, cine ştie, poate ne priveşte Aglaja.
Aglaja Veteranyi (n. 1962) a fost o artistă şi scriitoare elveţiană de limbă germană originară din România. Născută într-o familie de artişti de circ, a cutreierat cu trupa numeroase state europene, stabilindu-se, la jumătatea anilor ’70, la Zürich, în Elveţia. A apărut în mai multe spectacole de variété. A publicat poezii în reviste literare şi în antologii. În 1999 îi apar volumele Raftul cu ultimele suflări şi De ce fierbe copilul în mămăligă (publicate în traducere românească la Editura Polirom). Aglaja Veteranyi s-a sinucis în urma unei depresii, la începutul anului 2002. Pe 3 februarie s-au împlinit 10 ani de la moartea artistei.
a consemnat George CHIRIAC
