"Aglaja nu vorbea despre moarte" - interviu cu Nora IUGA

Publicat în Dilema Veche nr. 418 din 16-22 februarie 2012
"Aglaja nu vorbea despre moarte"   interviu cu Nora IUGA jpeg

În ce împrejurări aţi auzit prima dată de Aglaja Veteranyi? Ce v-a atras la poeziile ei? Dumneavoastră aţi făcut-o cunoscută publicului românesc.

Cunoscînd bine limba germană şi avînd deja la activ cîteva traduceri din literatura austriacă, am fost recomandată s-o însoţesc pe Maria Banuş – fiind septuagenară, se deplasa mai greu – la Congresul Internaţional al Scriitorilor, care se ţinea în Carinthia, la Fresach. Aşadar, prima mea ieşire în Occident, în 1994. Atunci mi-a căzut în mînă o revistă de poezie LooJ, în care m-a izbit un nume neobişnuit. În viaţa mea se întîmplă ca numele unor oameni să vină ele la mine şi să-mi ceară să le returnez unui spaţiu sau unui timp anume; nu era prima dată cînd mă simţeam chemată să fiu sol sau însoţitor... Aşa mi s-a întîmplat şi cu Costas Venetis, cules de pe o cruce într-un cimitir din Berlin, pe care i l-am dat lui Soviany şi l-a înviat, aşa cu Aglaja Veteranyi, pe care Radu Afrim a înviat-o, de asemenea, pe scena Teatrului Odeon. Pe scurt: M-a izbit mai întîi numele exotic, apoi textele în care auzeam o voce de copil legînd lucrurile într-o joacă ciudată între ele şi arătîndu-mi astfel o altfel de lume, al cărei tîlc pare neverosimil şi de-aceea mai adînc. La sfîrşitul grupajului din revistă era o scurtă notă biografică din care am aflat că se născuse într-o familie de artişti de circ, în Bucureşti. Din prima clipă am simţit-o rudă de sînge cu mine şi am redat-o limbii române în revista România literară, unde a stîrnit mai multă vîlvă decît Françoise Sagan cu Bonjour tristesse în Franţa. Spectacolul De ce fierbe copilul în mămăligă s-a jucat aproape doi ani cu casa închisă.

Aţi tradus din germană De ce fierbe copilul în mămăligă şi Raftul cu ultimele suflări, ambele apărute la Editura Polirom. Ştiu cît de abil vă transpuneţi în pielea autorului atunci cînd traduceţi. Cum au decurs lucrurile în cazul Aglajei?

Deşi n-am nici un dubiu că făceam parte din aceeaşi familie – intuiţia mea e imbatabilă la acest capitol –, nu am putut să pătrund în pielea ei, fiindcă metafora, dacă s-ar lăsa forţată cu un şperaclu, ar sîngera. Ştii, dragă George, eu mă plimb ca în bucătăria mea în cuvintele ei, în scrisul ei, dar nu ajung la vocea ei. Acolo nu ajunge nimeni. E unică. Ea a rămas copil pînă la moarte. Faptul că a fost analfabetă pînă la adolescenţă, faptul că nici n-a vorbit limba germană decît destul de tîrziu, după ce a stat un timp internă la un institut pedagogic din Elveţia, faptul că era, fireşte, cvasi-incultă, cum declară cu nonşalanţă şi chiar cu mîndrie în interviurile ei, i-au păstrat limba de o puritate absolută, inconfundabilă. 

Ce însemna Aglaja Veteranyi, pentru Elveţia, în momentul debutului ei în literatură?

Aglaja Veteranyi a avut marele noroc s-o descopere un mare artizan de talente, un artist evreu cu îndelungată experienţă scenică; el a iniţiat-o în tainele teatrului şi ale cuvîntului, lucrînd însă exclusiv cu materialul clientului, fiindcă sînt talente unice, pe care n-ai voie să le atingi cu o suflare străină. Aşadar, Aglaja a debutat întîi ca actriţă, împreună cu René Oberholz, în 1993, în trupa experimentală Die Wortpumpe (Pompa cuvintelor) şi apoi cu Jens Nielsen în grupul teatral Die Enselmaschine (Maşina îngerilor), în 1996. Textele îi aparţineau. De la început, aceste fragmente vorbite au şocat; ele nu pot fi luate nici drept replici dramatice, nici drept poezii, nici drept anecdote... aici nu există nimic prestabilit, nimic planificat, organizat, proiectat, totul e spirit pur, spiritul – ca strigăt de uimire, ca hohot de rîs, ca urlet de durere. Un sunet al cărui sens se înfige în creier ca un cuţit.

Ştiu că Aglaja Veteranyi îşi făcuse un model literar din Herta Müller. A avut şansa s-o cunoască?

Aşa-i. Cunosc unele amănunte despre sentimentele pe care şi le nutreau reciproc, fiindcă eu nu le-am fost doar traducătoare, le-am fost, la un moment dat, şi prietenă. Pe Herta am vizitat-o des, cu prilejul burselor mele la Berlin, pe Aglaja am însoţit-o prin Maramureş, unde a făcut un reportaj despre Cimitirul Vesel de la Săpînţa. Atunci mi-a spus că nu şi-a dorit nimic mai mult în viaţă decît să semene cu Herta Müller. Eu mi-am cam explicat atracţia asta, deşi, personal, nu mi-am dorit niciodată să semăn decît cu mine. Mie îmi place enorm că sînt cum sînt şi nu vreau nici în ruptul capului să fiu altfel. Asta e o paranteză. Dar Aglaja avea ceva în vocea textului ei, acel semn particular imposibil de uitat, care mă şocase şi atunci cînd m-am întîlnit prima dată cu scurtele secvenţe de proză, publicate de Herta înainte de a părăsi România, în volumul ei de debut Niederungen, pe care, iertat să-mi fie, îl consider pînă în ziua de azi cea mai bună carte a ei. Herta era, ca şi Aglaja, după cum singură mărturiseşte, de provenienţă altfel modestă; o fată născută şi crescută într-un sat bănăţenesc, uitat de lume, Nitzkidorf. Vocea ei fusese şi ea ferită de pericolul unei contaminări livreşti prin cultură. Sperînd măcar la miracolul unei întîlniri, Aglaja s-a dus la Berlin la o lectură a Hertei şi i-a dăruit la sfîrşit un trandafir. Se pare că pe Herta a iritat-o acest omagiu, considerîndu-l nelalocul lui. Aici se termină povestea pe care mi-a relatat-o Aglaja. Am făcut imprudenţa să-mi exprim de cîteva ori la Berlin, în faţa Hertei, admiraţia fără de margini pentru textele Aglajei şi aşa am aflat că ele s-au întîlnit o dată şi că Aglaja a făcut-o pe Herta să aştepte 20 de minute, apărînd într-un furou negru, cu pene în păr şi tîrînd după ea un cărucior, plin cu pungi de plastic. Aglaja nu era nici beată, nici nebună, era excentrică, se născuse în rulota circului şi debutase ca un clovn mititel, dar Herta se pare că-i detestă mai mult pe histrioni, decît îi detestau naziştii pe evrei şi pe ţigani. Ea nu putea să vadă în gestul Aglajei decît o imensă jignire la adresa ei. Nu o pot judeca pe nici una. Familiile lor ancestrale se pare că erau incompatibile. Chiar şi fizionomic, sînt ca de la cer la pămînt. Herta e o vrăbiuţă care scurmă pămîntul, Aglaja e o dropie mare care a reuşit să-şi ia zborul.

V-aţi pus vreodată întrebarea: cît este ficţiune şi cît este realitate în De ce fierbe copilul în mămăligă?

Aici gîndesc exact ca Aglaja. Totul e autobiografie. Cred că şi într-un tratat de biochimie se strecoară o doză de autobiografism. Una dintre cele mai superbe şi profunde definiţii date imaginaţiei îi aparţine Aglajei: „Şi imaginaţia e autobiografie“.

Cum era, de fapt, Aglaja ca om?

Spuneam că mai întîi am făcut cunoştinţă cu literatura Aglajei, apoi cu fiinţa ei imprevizibilă şi extrem de contradictorie. De o bunătate iraţională, dusă pînă la a-şi da cămaşa de pe ea (avea ceva din Mariana Marin, dar nu se atingea de băutură şi de nici un drog), era capabilă, din dorinţa de a-şi procura o bucurie, să nu mai realizeze suferinţa din spatele acelei bucurii. Primul lucru pe care l-a spus cînd am ajuns la Săpînţa a fost: „Ah, de-am avea noroc să moară cineva ca să asist şi la o înmormîntare“. Nu am acuzat-o nici o clipă, nici nu m-a şocat. Ea n-a realizat monstruozitatea dorinţei. Cu vocea ei vorbea copilul de şase ani.

Vorbea româneşte? Aţi corespondat?

Da, am corespondat destul de inegal. Eu îi scriam scrisori kilometrice – fiecare cu stilul ei –, ea îmi trimitea cartonaşe desenate de ea, cu o ciupercă, o casă din patru linii, un cap pătrat care scoate limba şi mici versuleţe de-ale ei: „Alo... sunaţi la salvare; aici e cerul!“. Şi cu vorbitul româneşte comportamentul ei e destul de atipic: cu scriitorii, cu intelectualii în general, nu vorbea româneşte; nici cu mine. Cred că avea un complex cultural accentuat.

Aglaja avea ceva neobişnuit, ceva care să trădeze gestul ei final?

Aglaja nu vorbea despre moarte. În cele zece zile cît am stat cu ea la Săpînţa, am vorbit aproape exclusiv despre extraordinara inventivitate metaforică a limbii române. Aici se întîlnea cu Herta. Rîdea de toate prostiile. Aici nu se întîlnea cu Herta. Deşi moartea mătuşii ei o marcase psihic foarte puternic – reiese chiar din romanul Raftul cu ultimele suflări –, la Săpînţa nu a părut impresionată deloc, nici de cimitir, nici de moarta din coşciug. A gustat spectacolul pînă în cele mai mici amănunte. Dar cred că purta în ea o frică devoratoare pe care şi-o ascundea bine. Nu ştiu dacă era o frică de viaţă sau de moarte. Ştiu că nu putea suporta ideea degradării fizice: îmbătrînirea fizică, urîţirea, îngrăşarea. Pentru ea, viaţa nu exista decît în viaţă, adică tînără şi frumoasă. Viaţa din cărţi îi era străină. Nu ajungea la simţurile ei. Poate că, fără să conştientizeze prea bine tortura fizică şi psihică a copilăriei ei, avea o frică instinctivă de pierderea trupului, fiindcă era o femeie care trăia mai mult în trup decît în gînd, şi ideea că trupul începe s-o părăsească – la imensul orgoliu histrionic pe care-l avea – nu o putea accepta. De aceea a preferat să fie ea aceea care îşi părăseşte trupul.

Îmi puteţi spune cum a murit? Ştiţi unde e îngropată?

Cînd a împlinit 40 de ani, Aglaja a început să-şi numere ridurile. Şi, pe măsură ce zilele şi nopţile treceau, vedea cum ridurile ei se înmulţesc în progresie geometrică. Aglaja se culca ascunzîndu-şi oglinda sub pernă şi, din cinci în cinci minute, îşi mai descoperea un rid. Pe urmă au venit flăcările care au început să-i ardă ochii, aşa zicea... simţea clar cum îşi pierde două lucruri la care ţinea cel mai mult: frumuseţea şi scrisul. Se muta dintr-un sanatoriu în altul, nu voia să facă nici un tratament. Nu credea în medicamente, credea în minuni. Dar minunile nu au ascultat-o. Nils, prietenul ei, şi partenerul ei de scenă şi de viaţă, a găsit-o într-o dimineaţă de februarie pe malul lacului Zürich, cu picioarele în apă pînă la mijloc, cu partea de sus a corpului inertă pe ţărm. Nu avea pic de apă în plămîni. Luase un pumn de somnifere înainte de a porni spre lac, ca să nu aibă putere să se opună înecului... Aşa a fost. În gara Zürich întîlneşti zilnic o femeie bătrînă, grasă, diformă, care se plimbă printre turişti într-un cărucior. Aglaja îi spunea Îngerul. Îngerul mai trăieşte.

Cum ar trebui receptată Aglaja Veteranyi în România după zece ani de la moartea ei?

O întrebare care mă pune în dificultate. Receptarea e extrem de diferită de la o ţară la alta. Români care în străinătate sînt consideraţi cu adevărat de format universal, în România sînt prea mult trecuţi sub tăcere, iar cei care luminează ca nişte luceferi cerul naţional se dovedesc a fi doar becurile unor macarale foarte înalte care nu intră în mişcarea de revoluţie ca să ajungă în vizorul altor puncte geografice. Şi pe urmă gusturile se schimbă atît de repede, vai, că nici Rilke şi nici Brecht nu le mai plac germanilor, iar în România marele Eminescu este gustat cu adevărat doar de academicieni. Cred că, pe cît de scurtă a fost viaţa biologică a Aglajei, pe atît de lungă va fi traiectoria ei în memoria şi, mai ales, în bucuria de a o citi a marelui public, fiindcă ea te face să plîngi şi să rîzi în acelaşi timp, cum numai copiii pot să facă, iar ei, copiii, trăiesc etern, pentru că nu au deprins un mod de a trăi, ci trăiesc pur şi simplu – aşa cum spui tu, George Chiriac, chiar şi zăpezile de pe Kilimanjaro, de unde, cine ştie, poate ne priveşte Aglaja. 

Aglaja Veteranyi (n. 1962) a fost o artistă şi scriitoare elveţiană de limbă germană originară din România. Născută într-o familie de artişti de circ, a cutreierat cu trupa numeroase state europene, stabilindu-se, la jumătatea anilor ’70, la Zürich, în Elveţia. A apărut în mai multe spectacole de variété. A publicat poezii în reviste literare şi în antologii. În 1999 îi apar volumele Raftul cu ultimele suflări şi De ce fierbe copilul în mămăligă (publicate în traducere românească la Editura Polirom). Aglaja Veteranyi s-a sinucis în urma unei depresii, la începutul anului 2002. Pe 3 februarie s-au împlinit 10 ani de la moartea artistei.

a consemnat George CHIRIAC   

comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.
p 17 jpg
Impresii hibernale
Astea fiind spuse, Prin ierburi uscate nu e deloc lipsit de har – ba chiar, dat fiind efortul de a-l dibui chiar în miezul trivialității, filmul e o reușită atemporală, care s-ar putea să îmbătrînească frumos.

Adevarul.ro

image
INTERVIU EXCLUSIV Nuami Dinescu, despre complexul de a fi „mică și grasă“ și povara rolului Tanța GALERIE
Chiar dacă umbra Tanța a urmat-o ani de zile și i-a pus piedici, Nuami Dinescu a reușit să își pună numele în locul personajului.
image
Santorini „made in China”: Imagini surprinzătoare cu o copie perfectă a insulei grecești VIDEO
O tiktokeriță a dezvăluit că a vizitat cea mai emblematică insulă a Greciei la peste 7.000 de kilometri distanță - în China. Yasmin von Roon, în vârstă de 27 de ani, a rămas uluită când a descoperit stațiunea Dali’s Ideal State - o copie fidelă a insulei Santorini.
image
Instalația bizară care a supraviețuit din Primul Război Mondial. La ce folosea staţia de despăduchere „Larga” de la intrarea în Galați
Rămășițele unei stații de despăduchere pe linia ferată, din perioada Primului Război Mondial, pot fi văzute la marginea orașului Galați. Pe vreme aceea, călătorii care ajungeau din Rusia, dar şi vagoanele, erau supuse dezinfectării cu insecticidul acum interzis DDT.

HIstoria.ro

image
Cuceritorii din Normandia
Normandia – locul în care în iunie acum 80 de ani, în așa-numita D-Day, aproximativ 160.000 de Aliați au deschis drumul spre Paris și, implicit, spre distrugerea Germaniei naziste.
image
Cum au construit polonezii o replică a Enigmei germane
Cu toate că germanii au avut o încredere aproape totală în integritatea comunicațiilor realizate prin intermediul mașinii de criptare Enigma, în final această credință s-a dovedit eronată, în primul rând subestimării capabilităților tehnologice și ingeniozității umane ale adversarilor.
image
Cine erau bancherii de altădată?
Zorii activităților de natură financiară au apărut în proximitatea și la adăpostul Scaunului domnesc, unde se puteau controla birurile și plățile cu rapiditate și se puteau schimba diferitele monede sau efecte aduse de funcționari ori trimiși străini ce roiau în jurul curții cetății Bucureștilor.