EDITORIALE ȘI OPINII

Preocuparea obsesivă pentru rostul propriului meșteșug pe lume îmi pare o trăsătură definitorie a oricărui mare artist. În consecință, un spectacol de teatru îmi pare bun cu adevărat dacă, undeva în adînc, repune problema teatrului ca atare.

La început era numit „joc britanic în aer liber“ și caracteriza Sankt Petersburg-ul ultimilor ani ai secolului al XIX-lea. Englezii și scoțienii care lucrau în port și în fabricile din capitala de atunci a Imperiului Rus au adus cu ei și obiceiul de a juca acest sport și au organizat primele echipe (chiar cluburi) de fotbal.

Noi facem acum zilnic așa ceva. Trimitem, în fiecare moment al zilei, un mesaj care ne validează existența

Ceea ce îi lipsește PSD e nu numai simțul ridicolului, ci și o echipă secundară de strategi care să pună la îndoială raționamentele geniilor care îl lasă pe Liviu Dragnea să apară în fața unui ecran uriaș pe care scrie „vinovat“ sau o încurajează pe Gabriela Firea să meargă pe stadion.

Oricum ar fi, lejeritatea cu care președintele Comisiei Europene înțelege să trateze, într-o împrejurare oficială, un înalt demnitar comunitar e mai mult decît discutabilă: rolul lui nu e acela al unui unchiaș șturlubatic care dojenește tandru un nepoțel zurbagiu.

Or, iată că am constatat, dacă n-o știam deja, că avem în România o astfel de putere absolută monstruoasă: nu Parlamentul, nu Serviciile, nu Justiția, nici președintele, nici măcar PSD; este vorba despre Curtea Constituțională.

Îmbogățirile, demne de filmele cu narcos, ale lui Dragnea și baronilor PSD-ului, pe cît de stridente, pe atît de ignorate, par a fi uitate de către cei care i-au votat sau cei care nu s-au dus la vot.

Contraatacul s-a dovedit, treptat, atît de eficient, încît studentele nici nu au mai apelat, încet-încet, la eterna Comisie de Etică a instituției (oricum neputincioasă!).

Nu „substituţia de proletariat“ este gravă pentru Europa, ci faptul că, pentru acest fragment al extremei stîngi franceze, islamul reprezintă „partidul săracilor“.

Soluţia mai prudentă şi mai corectă ar fi să se evite ambele verbe. Substantivele minerit şi miner suportă ceva mai bine transferul metaforic imitat după engleză.

În matricea noastră culturală, filologul, în special criticul sau istoricul literar, se regăsește în interiorul acestei polarități: fie urmaș al ethos-ului histrionic călinescian, fie descendent al cumpătatei raționalități vianești.

Deși sînt deja pe jumătate spanioli, mamele lor încă fac acasă mămăligă, iar mămăliga va exista încă multe generații de acum încolo.

Cel mai greu a fost ce-i mai plăcut: căutarea.

De ce atîtea jucătoare de tenis care reprezintă România ajung să joace atît de constant turnee mari pînă în faze importante?

După ce a trecut furtuna, s-au întors acasă, s-au spălat de noroi cu apă din sticlă și unii dintre ei s-au îmbrăcat frumos, să meargă la concert.

Poți recunoaște mîna așa-numitului Maestru de la Dipylon de la un vas la altul.

Purtătorul de cuvînt al BOR a vorbit despre realitatea probată statistic a mamelor de vîrste fragede într-o „anumită etnie“, imediat au sărit alții că discriminează acea „anumită etnie“.

Viața boemă trăită de Peggy în centrul mișcărilor artistice care se manifestau în cafenelele și pe străzile Montparnasse-ului și prieteniile cu unii artiști, de exemplu cu Marcel Duchamp, i-au marcat definitiv interesul și i-au sporit iremediabil pasiunea pentru arta contemporană.

Ca orice orășean cumsecade, văzuse și, mai ales, auzise în viața ei de colocatară cam tot ce se poate vedea și auzi. Schelălăieli de cățel mic și amărît lăsat cu orele singur prin casă, certuri de familie și gemete de cupluri înfocate, manele și Manowar, Grieg, Ceaikovski, Nicu Alifantis și Jurnalul de la Antena 3 dat la maximum.

Cețurile te scutesc de responsabilitate. Nu prea mai e nimic pe umerii tăi. Totul e din cauza… ceții.

Un anumit coeficient de „ceață“ cerebrală ne invadează cotidian și pe canale mai „mondene“, mai puțin pretențioase, decît cele ocupate de „elitele“ politice. De pildă, în presă.

Astăzi nu mai luăm auspiciile, ci îi consultăm pe statisticieni și pe sociologi: ei au devenit profeții noștri, pentru a ne lămuri viitorul, ba chiar pentru a ne explica cum stăm cu prezentul.

M-am trezit deunăzi pentru prima dată gîndindu-mă că jargonul de Ferentari nu ar fi chiar nepotrivit în comunicarea cu prim-ministrul.

Raportarea profesorului la discipol trebuie să fie, în concluzie, una de consubstanțializare, de simbioză intelectuală, de dialog permanent și revelator.

Balcanizare este asociat cu toate sosurile actualităţii şi cu toate zvîrcolirile sociale şi geopolitice.

Interjecţia vai este atestată încă din cele mai vechi texte româneşti.

Mă întreb cum a ajuns să se instaleze adejectivita asta devastatoare aproape pretutindeni în presă românească.

Slugărnicia, obediența, pupatul de mîini, mulțumirea cu puțin sau măcar cu promisiunea acelui puțin sînt deja apanajele unei generații.

Și-ntr-un colț castraveți. Urîți, vai de mama lor! Parcă-i huiduise cineva, îi luase la șuturi.

Greşeli de felul acesta nu sînt puţine în lumea fotbalului, numai că, atunci cînd se produc în văzul planetei întregi, e o şapă de plumb de sub care nu poţi ieşi.

Țările surori, sau pe care noi le credem surori, ca Polonia ori Ungaria, chiar dacă mai degradate în ultima vreme din punct de vedere al democrației, par să fi construit mai mult, să se fi dezvoltat într-un ritm mai accelerat, cu profit mai vizibil de pe urma fondurile europene.

După ce războiul mondial s-a terminat, Lawrence, în loc să se bucure de viață, și-a scris memoriile (cu un titlu biblic: Cei șapte stîlpi ai înțelepciunii, 1926).

Dacă scopul presei este să scoată reacții de la consumatorii ei, a reușit: iarăși ne-am năpustit asupra prim-ministrului (mi-e foarte greu să-i zic așa, dar asta este!).

Cînd te naști în familia istorică Brătianu, (aproape) totul capătă sensuri suplimentare, inclusiv copilăria, cu tot cu misterele ei.

...altceva mă fascinează și-mi dă mult de gîndit în ultimii ani. E paradoxalul rău din interior. E femeia care rîde de femeia la volan, blonda care spune bancuri obosite cu blonde, femeia care le urăște pe cele care au îndrăznit să spună metoo pentru că sigur alea sînt niște desfrînate...

„Toate, dăcît după bani! Să ții minte asta dă la mine!“.

Lucian Pintilie e, din păcate, pe lista numeroșilor intelectuali, artiști, scriitori români care au fost puși în situația să aleagă exilul. Exilul pare să fie, la noi, în România, cea mai convenabilă formă de exprimare creatoare.

Dacă a te naște prinț sau prințesă e o fatalitate a eredității, să vrei să devii așa ceva prin căsătorie, precum acum Meghan Markle, mi se pare suprema nebunie

A fost cel mai remarcabil profesor pe care l-am avut. Avea un umor fabulos, citea cam tot ce era bun pe piața de carte și a devenit rapid idolul amîndurora. Am citit toate cărțile pe care le-a recomandat și nu am chiulit la nici una din orele lui – dovada cea mai clară de respect.

Atunci „ce, Doamne iartă-ne, este un profesor?“ Aș replica scurt: un profesor e un catalizator.

Dintotdeauna m-am hrănit cu cultura occidentală, europeană, în special franceză, deci mă simt european şi simt că am dreptul să trăiesc în Europa.

Schimbarea de sens a cuvîntului javră e un caz destul de tipic de evoluţie semantică peiorativă, în care un cuvînt folosit în contexte insultătoare îşi pierde înţelesul primar şi atrage toate trăsăturile negative posibile (în cazul de faţă, javră a preluat probabil asocierile morale depreciative ale insultei cîine).

Ce poate să-i învețe pe elevi despre acest dezirabil fair play un sistem de învățămînt care pare să se fi resemnat în a-și lua drept motto un alt vers eminescian: „Lumea-i cum este și ca dînsa sîntem noi“?

E ca la poker. Cînd nu cîştigi, dai vina pe cărţi. Le mai amesteci, le mai împarţi o dată şi iar încerci. Primeşti trei aşi şi te gîndeşti deja la careu sau măcar la full. Apoi, cînd nu-ţi pică ce-ţi trebuie, începi să crezi că o scoţi la capăt şi cu „trei bucăţi“.

Doi oameni, soț și soție, povesteau că au visat multă vreme să aibă o casă de vacanță pe undeva, nu foarte departe de București, eventual pe Valea Prahovei. Nu aveau bani, dar sperau că vor putea face niște împrumuturi pe la rude, un credit sau vreo inginerie financiară, ceva care să-i ajute să-și poată „transforma visul în realitate“, așa cum se spune prin reclame și prin cărțile motivaționale.

Femeile sînt mult mai vulnerabile la sindromul impostorului. Studiul din 1978 spune că vulnerabilitatea asta începe de timpuriu, din familie, și sugerează două scenarii tipice.

Pe la 12 ani, îndrăgostit fiind de echitație, cineva mi-a adus cartea Călăreți, obstacole, victorii de Felix Țopescu. A fost biblia copilăriei mele.

Textul doamnei Cornea la care se referea ieșeanul de mai sus este intitulat sugestiv „Ce este de făcut? – sau să nu dăm Cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu“ și se distinge, poate mai mult decît altele, prin conținutul profund moral, luînd forma unei reale meditații. M-aș opri asupra esenței și a concluziei. Esența meditației autoarei este că „vigoarea unui popor izvorăște, în primul rînd, din potențialul său spiritual: creativitate, inteligență, imaginație, forță morală, afectivitate, curaj. S

În alte spații culturale, respectul față de alteritate nu e nici pe departe ideal, dar și-a construit în timp o bază rezonabilă. Atunci cînd vom reuși să învățăm că respectul față de semeni nu înseamnă doar considerația pentru cei care gîndesc aidoma nouă, abia atunci ne vom apropia de modelul civilizațional în care pretindem că credem. Chiar dac-am face-o doar pentru că „e la modă“, pentru că „se poartă“, tot ar fi un pas măreț.

Cîți își mai amintesc de celebrul proiect de țară pe care președintele Iohannis urma să îl propună?