Un nou mod de a ne lupta unii cu alții

Cu mulți ani în urmă, Toader Paleologu și-a strîns textele publicistice într-o carte pe care a intitulat-o Era supărăcioșilor. Pe atunci, m-a înduioșat acest titlu. Îmi părea o dovadă că în sufletul amicului meu, renumit pentru cît e de simpatic, s-a păstrat un colț copilăresc. Supărăcioșii...   Astăzi, revăd acest titlu cu alți ochi. Îmi pare de o intensă și sumbră actualitate. Hotărît lucru, lumea de astăzi aparține vexaților! Contemporanii mei se supără imediat și foarte tare, făcînd din absolut orice o chestie de principiu, inacceptabilă, de la care depinde, mă-nțelegi, existența lor și a civilizației!

Orice cuvînt rostit în public atinge pe cineva, care sare imediat și denunță o gravă ofensă, ba chiar o inacceptabilă discriminare. Consecința ofensei, firește, nu poate fi decît demisia ofensatorului (dacă are vreo funcție), aruncarea sa la marginea lumii, acoperirea sa cu un strat gros de rușine, pînă la eventuala executare a unei pedepse penale. Președintele Iohannis a spus că dl Dragnea face înțelegeri netransparente cu „statul evreu“ sau cu „evreii“ – imediat a fost denunțat ca antisemit. Purtătorul de cuvînt al BOR a vorbit despre realitatea probată statistic a mamelor de vîrste fragede într-o „anumită etnie“, imediat au sărit alții că discriminează acea „anumită etnie“. Tot el a citat o vorbă a lui Victor Hugo – ateii s-au simțit reprimați și cer dreptate. Ah, Hugo le-a scăpat, deși ar trebui găsită pe undeva vreo statuie a lui ce trebuie dărîmată pentru că simpla ei prezență erectă, mă-nțelegi, ofensează pe unul sau pe zece. Mai de mult, premierul Dăncilă (incontestabila regină a gafelor de tot felul!) a spus despre oponenții politici care denunță politicile pesediste în Parlamentul European că sînt „ca niște autiști“ pentru că nu văd și nu aud mărețele realizări ale programului lor de guvernare. Prompt, unele asociații care se ocupă de cei care suferă de autism s-au revoltat: ofensă gravă! Evident, prim-ministrul a spus o prostie. Dar prostia e de natură politică, nu de natură a jigni, cumva, pe cei bolnavi. În plus, de ce ar fi autiștii jigniți pentru că dna Dăncilă îi numește așa pe unii precum Monica Macovei și Cristian Preda? 

Din aceste exemple, se poate lesne sesiza că vexații vin din toate orizonturile. Ei au, totuși, ceva în comun: o luptă politică și ideologică de dus cu instituțiile pe care cei trei le reprezintă. Și, după cum se știe, la război e ca la război, tragi din toate pozițiile, cu toate gloanțele, doar-doar o nimeri vreunul pe cineva. Dar, dincolo de aceste vizibile iritări autoimpuse strategic, am observat că, în general, cuvinte absolut neutre cad anapoda pe sensibilitățile tot mai  multor oameni și corelez această exacerbare a sensibilității unora cu legiferarea și instituționalizarea principiilor corectitudinii politice. Dacă tot s-a dat ucaz că oricine se simte ofensat poate lua un ban sau măcar obține o satisfacție din asta, de ce nu m-aș ofensa mai des? Ai făcut procedura și instituția, e firesc ca tot mai mulți oameni să o exerseze. Trebuia ca procedura și instituția să nu fie făcute? Nici asta nu zic. Vorbele au consecințe grele și răul este mai întîi în vorbe și abia apoi în fapte. Dacă putem opri vorbele care generează răul social, zic să o facem. Însă, trebuia să ne așteptăm că o instituție publică (cum ar fi, de pildă, -CNCD) se va comporta așa cum Max Weber a observat că se comportă orice birocrație oriunde și oricînd: tinde natural să acumuleze tot mai multă putere și să se umfle, să-și crească importanța și utilitatea. Să ții o instituție în limitele ei firești este ca și cum ai încerca să ții un gras cu apetit insațiabil, la regim de pustnic – e foarte greu! Și instituțiile care veghează să nu discriminăm nu fac excepție. Mai adaug, de asemenea, că instituția numită CNCD, în particular, nu poate fi fundamental altfel decît orice altă administrație de la noi: dezechilibrată în decizii, vag competentă, degrabă ascultătoare la partide.

Dar, să trecem și de aspectele concrete și vă propun să privim în oarecare perspectivă. Ceea ce e ciudat în acest context de hipersensibilități rănite este că, în același timp, limbajul cu adevărat dur nu mai stîrnește pe nimeni. Apelative precum „nebun“, „prost“, „imbecil“, „hoț“ și „idiot“ nu par a răni urechile nimănui, deși se folosesc pe larg, devenind chiar de rigoare la unele posturi de televiziune de mare audiență. Să nu uităm în ce lume trăim: apelativele de politețe dispar, sub elanul progresist, politețea, în general, nu mai este un scop al educației, stilul bătăii pe umăr de la prima vedere s-a impus categoric, vorbitul cu „tu“, fără să știi cine e interlocutorul, a devenit firesc, cuvintele cu „p“ nu mai scandalizează decît pe inadaptați (strecurați urechea într-un grup de adolescente din orice parc bucureștean și veți înțelege ce spun), calomniile abundă în presă, baia generalizată în lături este de rigoare. Ei bine, în această lume, sensibilitățile sînt aproape nevrotice și toată lumea se jignește la simpla adiere a vîntului. Cred că are sens să ne întrebăm de unde atîta sensibilitate într-o lume care acceptă un standard tot mai ridicat de brutalitate? Ce-i cu noi?

E înțelept, bineînțeles, să judecăm fiecare caz în parte, ferindu-ne de generalizări. Plec de la părerea că oricine aduce la cunoștința lumii că e rănit, chiar are o rană. Dar sînt și multe situații în care îmi dau seama că mă înșel. Este, din păcate, foarte „în spiritul timpului“ să te pretinzi lezat fără să fii. Mai exact, să te pretinzi lezat în scopul de a lovi un neprieten.

Înainte să avem legi, instituții și „cremenal“, un nepoliticos era denunțat ca atare și un fel de bun simț colectiv îl sancționa. Ceea ce ținea de bunele moravuri rămînea a se rezolva în spațiul moravurilor, cu mijloacele sociale specifice. Dacă acum trei decenii treceai cu vederea o măgărie (asta era, cu adevărat, o atitudine de domn în raport cu un nesimțit!), acum datoria ta de vexat este să formulezi imediat o plîngere, iar mitocanul musai să fie crucificat cu forța statului, care e obligat să sară în apărarea ta. Nu-i așa că e mai tentant să te simți vexat?

Oricum, posibilitatea să „calci pe bec“ vorbind normal și comportîndu-te în limite omenești (ceea ce presupune și că te mai enervezi, că mai exagerezi, că te mai răstești) e mult mai mare – din ce în ce mai mare! Poate că ne e tot mai greu să coabităm. Poate că ne-am deprins să vedem imediat în celălalt inamicul. Sau poate că am găsit un nou mod de a ne lupta unii cu alții...