Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare?

Publicat în Dilema Veche nr. 745 din 31 mai - 6 iunie 2018
Adaptarea înseamnă, de fapt, resemnare? jpeg

Recunosc: cînd mă uit la reportajele, excelent realizate de altfel, ale celor de la Recorder, despre România rurală în relația ei cu politicienii de acum, la un mic, la o bere, la o sărbătoare de 1 Mai, mă apucă amocul. Și mă apucă amocul atît de tare, încît îmi vine să urc în primul avion și să-mi găsesc un loc de muncă fără pretenții, vînzătoare sau guvernantă, într-o țară mai normală, să o iau de la capăt, uitîndu-mi definitiv tot trecutul. Ultimul reportaj cu „centenarul“, de la Vărăști, județul Giurgiu, la care a participat și ministrul Agriculturii, Petre Daea, care a pupat copii pe creștet, a făcut cunoștință cu cetățeanul Oaie și a cerut un moment de solemitate cînd s-a cîntat balada lui Ciprian Porumbescu, mi s-a părut devastator. Mă urmăresc cadrele cu babele care coboară din microbuzul „Transport copii“, enoriașe venite direct de la slujbă, cu tot cu preot, și cadrul cu bătrîna singură și foarte expresivă, cu un pahar de bere în mînă, de la pomană, la capătul unui drum prăfos care pare să nu ducă nicăieri. Mi-e silă de atîta tricolor, de atîta demagogie și populism, și tot degeaba... că oamenii ăștia de la Vărăști vor vota la fel și peste cinci și peste zece ani, cu condiția să mai fie în viață. Îmi dau seama că șansa noastră, a celorlalți, este nulă, că nu ne putem lupta și #rezista împotriva satului românesc, din lumea de dincolo de blocurile noastre citadine, care e un soi de monstru: ne înghite și ne aruncă de fiecare dată în obscurantism, într-un soi de Ev Mediu perpetuu, chiar dacă noi, ăștia mai deștepți și mai culți, „producem“ mult mai mult decît ei, care nu produc de fapt mai nimic, contribuim însutit la taxele și impozitele statului român, inclusiv artiștii și sciitorii ăștia amărîți care își cîștigă traiul din drepturi de autori și care, de vreun an încoace, sîntem atît de frecați la icre, încît ne-am dori să devenim tîmplari și instalatori, doar ca să avem o viață mai liniștită. N-avem cum – depindem de baba care bea bere și oftează în lungul drumului, depindem de moșul care a mîncat cinci mici pentru că i-a făcut cinste primarul și a rîgîit satisfăcut. Și probabil că acesta este cel mai mare neajuns al democrației.

Totuși, după ce îmi trece amocul și mă gîndesc că aș mai putea încă să „mă descurc“ în țara mea, să mai fac o ultimă încercare ca să supraviețuiesc cumva aici, încercînd în fiecare seară să fac abstracție de mirosul fetid al gunoiului și al zoaielor lăsate la întîmplare la stîl­pii de pe strada Viitorului, să mă abțin și să n-o întreb pe femeia care a ieșit cu un scaun la poartă cum se poate bucura de stradă, de oraș, cînd la un metru de ea sînt resturile ei menajere, ca să n-o supăr și să nu mă înjure – și, în fond, ne dorim o bună înțelegere între vecini! –, să simt doar mirosul teilor din luminoasa lună mai, îmi dau seama că satul Vărăști, din județul Giurgiu, nu reprezintă de fapt România. Sau o reprezintă doar parțial, această Românie de sud, arsă de soare și lăsată în paragină, la porțile Orientului, unde bărbații beau de la ora 8 dimineața, unde forța de muncă e nulă, pentru că e mai ușor să trăiești din ajutor social. Și mai este și România rurală de est, săracă și înglodată în noroi. Totuși, mai avem satele din nord și din vest, unde un spectacol ca la Vărăști ar fi fost, desigur, posibil, însă s-ar fi încadrat în niște parametri mult mai decenți. Desigur că s-ar fi băut și acolo bere și s-ar fi mîncat mici la sărbătoarea comunei, însă ar fi existat niște limite, niște porți care se închid la terminarea festinului, pentru a asigura o intimitate, o pauză de gîndire. O Românie parțial catolică sau greco-catolică, unde decența și educația primează. Sate în care preotul doar își ține slujba de duminică și apoi se duce acasă, nu-și transportă enoriașii la bîlci. Am văzut și am trăit parțial în astfel de sate; pentru locuitorii lor, Bucureștiul sau Clujul sînt niște galaxii îndepărtate, în primul rînd contează bunăstarea din satul lor.

Oamenii nu apațin de fapt unor țări, unor continenente, ci aparțin unor străzi, unor cartiere, unor locuri. Să luăm de pildă ce au făcut locuitorii cartierului Cotroceni săptămîna trecută, la Bazaar Cotroceni: au recreat identitatea unui cartier din București. Au organizat un eveniment viu, deschis tuturor, cu înghețată, cu bere, cu arhitectură, cu povești. Oare se mai pot numi ei bucureșteni? Nu. Sînt deja cotroceniști, se separă de un oraș sufocant, își creează un refugiu și luptă, în același timp, pentru un obiectiv comun. Sînt convinsă că tot așa se luptă, pe parcele mici, și în alte locuri din România, căci, pînă la urmă și înainte de toate, oamenii își doresc a good place to live. Își doresc să-și facă mai bună vecinătatea, serile, plecările și întorcerile acasă.

Însă întorcîndu-mă la reportajul de la Vărăști, în final tot mă cuprinde amocul și-mi vine să iau primul avion, pentru o viață normală. Pentru că oamenii de acolo care au cu toții copii ce muncesc în străinătate și le trimit bani ca să-și mai facă un gard la casă, o bucătărie de vară, nu au nici o responsabilitate, nu-și dau seama, de fapt, pe ce lume trăim. Trăiesc într-o coadă a statului român, într-o coadă a copiilor lor; de fapt, într-o coadă inu­tilă a existenței, chiar dacă unii muncesc pe rupte – își pun legume în grădină, cresc porci sau găini, și nu e o muncă ușoară, însă munca lor de acolo, de la țară, nu mai ajută pe nimeni, nici măcar pe copiii lor, ca să le mai trimită o țuică și o slănină „la pachet“, în Spania sau Cipru. Nu mai valorează nimic. E o muncă inutilă, o pierdere de vreme.

Slugărnicia, obediența, pupatul de mîini, mulțumirea cu puțin sau măcar cu promisiunea acelui puțin sînt deja apanajele unei generații. Noi, ceilalți, trăim încă pe muchie, dar facem parte dintr-un mecanism social disfuncțional, dintr-un corp deja bolnav. Cei care avem deja 40 de ani, populăm marile orașe și ne prefacem că luptăm antisistem, nu facem altceva decît să producem, de fapt, anticorpi, ne adaptăm. Mai o tumoare aparent benignă care se retrage treptat, mai un antinevragic, care potolește durerea de cap, mai o bere cu prietenii, mai o vacanță în Italia. Mă întreb sincer dacă eu aș fi extrasă acum din acest corp bolnav care cumva supraviețuiește, mereu în pragul colapsului, se menține și pe o linie de plutire, și aș fi expulzată într-un alt organism social complet sănătos, oare aș face față? Oare aș mai ști ce înseamnă normalitatea?

O mare invenție – contractul social jpeg
Se poate trăi și sub dictatură?
Fără această probă, argumentele celor care apără Justiția și judecătorii își pierd credibilitatea.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Resemnare
Turcia e doar încă un teren de luptă dintr-un război care se poartă intens de-a lungul și de-a latul lumii.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Un „dezavantaj” avantajos
Pe scurt: nu sîntem de acord ca, dacă 25 de parteneri ne vor în Schengen și doi nu, dreptatea să fie de partea celor doi.
Frica lui Putin jpeg
Non scholae...
Cîți nu scriu cu duiumul postări agramate și totuși se fac înțeleși, dovadă că primesc like-uri și au și urmăritori din belșug.
index jpeg 5 webp
James Bond și fabrica de ciocolată a lui Charlie
Oricum, ce altceva este un spion la scara istoriei, dacă nu un copil mare care știe cum să (se) joace, nu-i așa?
A F portait Tulane 23 1 jpeg
Pierdut respect. Găsitorului, recompensă!
Ce a produs această schimbare din ce în ce mai accelerată în ultimii zece, douăzeci de ani?
„Cu bule“ jpeg
Curriculum vitae
În perioada comunistă, formula latinească s-a folosit mai puțin.
HCorches prel jpg
Undercover agent
Redați-le profesorilor demnitatea.
p 7 WC jpg
Alunecînd treptat spre distopie
Legea IA europeană, care urmează să fie finalizată în cursul acestui an, interzice explicit utilizarea datelor generate de utilizatori în scopul „clasificării sociale”.
Comunismul se aplică din nou jpeg
După 30 de ani
Mai sînt destui care cred că americanii nu au fost pe Lună, că totul ar fi fost o mare păcăleală, o făcătură de Hollywood.
index jpeg webp
Sindromul „greaua moștenire”
În cele mai multe cazuri, însă, politicienii se străduiesc să arate că ei sînt inițiatorii proiectelor
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Cadavre și steaguri
De fapt, avem de-a face cu o tactică de evaziune.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Despre vorbitul în public
O cauză frecventă a derapajului oratoric este confuzia, mai mult sau mai puţin conştientă, a genurilor.
Frica lui Putin jpeg
Oglinda
El privi în oglindă și, firește, se văzu pe sine însuși.
index jpeg 5 webp
Republica Turcia de o sută de ani
În rîndul turcilor s-a conturat o nouă filozofie, chiar ideologie: kemalismul. Mustafa Kemal Atatürk a schimbat mentalități.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
„Cu bule“ jpeg
Fotbal și futbol
Să fi fost mai curînd (cum s-a mai presupus) o manifestare de pudibonderie comparabilă cu cele produse de alte obsesii românești mai vechi și mai noi, precum teama de cacofonii?
HCorches prel jpg
Este multă tristețe în sufletul lor
Și totuși, cînd intră la ore, încearcă să aibă zîmbet pe buze. Și totuși, cînd ies de la ore, adesea au zîmbet pe buze.
IMG 8779 jpeg
p 7 WC jpg
O lume a reluărilor nedorite
Inteligența Artificială e, în cele din urmă, un instrument, care poate fi folosit în scopuri bune
Comunismul se aplică din nou jpeg
Crimă și pedeapsă
După eliberare, Bogdan Stașinski a fost preluat probabil de serviciile secrete occidentale și nu se mai știe nimic clar despre el.
O mare invenție – contractul social jpeg
Ce fel de magistrați?
Rostul profund al întregului sistem judiciar constă în realizarea și menținerea armoniei sociale.
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Discuția despre extremism
Nu, interzicerea unui partid nu e soluția. Pentru incidente specifice există Codul Penal. Pentru tot restul e vorba de bun-simț.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Ce știu și ce pot economiștii (O întrebare pe care mi-am pus-o prin 2008 și la care încă aștept răspuns...)
Ne lăsăm sau nu ne lăsăm pe mîna „experţilor”? N-avem de ales. Ne lăsăm. Dar pe mîna căruia dintre ei?

Adevarul.ro

image
„Secretul japonez pentru o viață lungă și fericită“. Cei mai longevivi oameni au aceste două trăsături de personalitate
Cei mai mulți centenari au trăsături de personalitate similare, care contribuie la creșterea duratei de viață, potrivit unui studiu.
image
Cum s-a transformat satul Viscri sub influența Regelui Charles. Localnic: „Era sărăcie mare” FOTO
Potrivit localnicilor, înainte de venirea lui Charles, la Viscri era „mare sărăcie”. Acum sunt multe pensiuni, puncte Gastro Local, afaceri, astfel că fiecare familie are măcar un angajat
image
Ce l-a ruinat pe Irinel Columbeanu și care a fost începutul sfârșitului: „A generat tocarea întregii mele averi”
Fostul miliardar de la Izvorani nu s-a sfiit să vorbească în ultimii ani despre declinul său. Irinel Columbeanu a povestit deschis despre ce l-a ruinat și cum a ajuns să piardă toată averea pe care a deținut-o.

HIstoria.ro

image
Cine au fost cele trei soții ale lui Ștefan cel Mare? Familia și copiii domnului Moldovei
Ștefan cel Mare al Moldovei a fost căsătorit de trei ori, de fiecare dată luându-și de soţie o reprezentantă a unei mari familii aristocrate, de confesiune ortodoxă. Mai întâi, Ștefan s-a căsătorit, în vara anului 1463, într-un context în care plănuia organizarea unei cruciade ortodoxe împotriva Imperiului Otoman, cu Evdochia, care descindea după tată din neamul marilor duci ai Lituaniei. Tatăl ei, Alexandru al Kievului, era văr primar cu Cazimir al IV- lea, regele Poloniei și marele duce al Lit
image
Drumul României către Tratatul de la Trianon
Nimeni nu s-ar fi putut gândi la începutul anului 1918 la o schimbare totală în doar câteva luni a condițiilor dramatice în care se găsea România.
image
Tancurile în timpul Războiului Rece
Conflictul ideologic izbucnit între Uniunea Sovietică și aliații occidentali a dus la acumularea unor cantități enorme de material militar și la dezvoltarea inevitabilă a armei tancuri.