Spiritul literei
Fiecare cercetător are o idee trăsnită preferată (ca să nu se înțeleagă că ar fi singura). O idee pe care n‑o poate demonstra științific, dar în care simte că e ceva. Dacă aveți un pic de răbdare, aș vrea să vă spun ITP a mea. Pe scurt, mă gîndesc că introducerea alfabetului în Grecia, în epoca geometrică, a avut o contribuție directă la apariția artei figurative.
Vreo patru secole, lumea greacă trecuse prin așa-zisa epocă întunecată, în care arta și scrierea civilizației miceniene au dispărut ca apa în nisip. Că liniarul B fusese un silabar, iar nu o scriere alfabetică, nu contează aici, și nici faptul că nu a fost folosit pentru literatură. Cert e că, în locul miilor de tăblițe în liniar B găsite de arheologi, urmează acum un mare gol. Se medita probabil mult, dar de scris, deloc. La fel, în locul taurilor și zeițelor din frescele miceniene, urmează 400 de ani de zigzaguri și alte exerciții geometrice pe vase, ca făcute în timp ce vorbești la telefon. Nu știu dacă sînt în total zece vase din toată perioada asta pe care să apară un animal. Iar prima figură omenească apare după mai mult de trei sute de ani de la căderea micenienilor la sfîrșitul epocii bronzului.
Cam ăsta e deci bilanțul la data cînd se introduce alfabetul. Cea mai veche inscripție e de pe la 775 î.Hr. Mai trec vreo 15 ani în care ceva începe să pîlpîie: încă vreo cinci-șase figuri umane sînt produse de artiști din lumea greacă (trei în Atica). Iar apoi, deodată, apare în Atena un tip care face niște amfore și kratere de un metru și jumătate înălțime, folosite pe post de piatră de mormînt în cimitir și decorate cu sute de figuri – unul din cele mai interesante experimente artistice din toată istoria Greciei. Poți recunoaște mîna așa-numitului Maestru de la Dipylon de la un vas la altul – practic, se poate folosi analiza morelliană pentru autentificare, ca pentru un maestru renascentist (ceea ce, în sens larg, și este). Scenele cele mai caracteristice de pe vasele lui sînt cele de vizitare a mortului, aflat sub un fel de baldachin și înconjurat de rude care jelesc.
Dar poate că, de fapt, arta figurativă nu e o consecință a unui declic cognitiv produs de introducerea alfabetului, ci noua scriere și noua artă sînt ambele importate din Orientul mult mai avansat în ambele privințe? Parcă nu. Săpăturile arheologice de la Lefkandi, de exemplu, arată că, timp de un secol și jumătate, grecii de acolo au pus în morminte atît producțiile lor pur geometrice, cît și vase orientale importate, cu splendide frize cu oameni și animale, pe care deci le cunoșteau bine. Sau poate de alfabet a fost nevoie pentru trecerea pe curat a epopeilor orale, reflectate apoi în artă? Nu, nici conținutul inscripțiilor nu sugerează asta, și nici în artă nu se regăsesc motive homerice decît mai bine de o sută de ani mai tîrziu.
Pe vasele lui, ai zice că omul încearcă să scrie cu siluete. Șirurile de bocitoare din jurul catafalcului arată ca o succesiune de litere. Pictorul nu e interesat de naturalism, ci de interacțiunea simbolică a acestor litere umane multiplicate, în grupuri orientate în aceeași direcție, ca dintr-o obișnuință de lectură. Cele mai interesante sînt brațele acestor figuri. Dintr‑un corp prezentat oricum foarte conceptual (tors triunghiular, fața ca o migdală cu un punct în centru etc.), ele sînt cele mai schematic desenate, ca la Olive a lui Popeye. Ele sînt și singurele care își schimbă poziția, care fac ceva, de obicei fiind folosite de bocitoare (care de multe ori sînt, de fapt, bărbați) ca să-și smulgă părul din cap.
Acești adulți care buchiseau acum 2700 de ani se confruntau cu alfabete încă nestandardizate, dar toate compuse mai ales din linii drepte (curbele sînt greu de zgîriat pe cioburi). În Creta, cobori puțin bețișorul orizontal dintr-un alpha și obții un delta; dacă îl scoți cu totul, ai un gamma. În Atena, scoți o liniuță dintr-un mu și devine un nu, rotești o alta și ai un rho. Gimnastica bețișorului are consecințe semantice. Să mai zic că atunci cînd acest Adam al pictorilor atenieni desenează războinici, el îi dotează cu un fel de scut bizar (dreapta jos în foto), care i-a intrigat mult pe istorici și pe arheologi. Or, în unele alfabete timpurii, pe care le cunoaștem binișor, apar semne similare (de pildă, pentru unele eta). E posibil ca scutul să fie, la origine, o literă.
Fascinația pentru scris e ilustrată și mai tîrziu pe vasele grecești de fenomenul aparent bizar al inscripțiilor fără sens (se cunosc cel puțin două mii). Acum cîțiva ani, printre ele au fost identificate unele cuvinte în georgiană, abhază, cercheză etc. auzite de greci de la ceea ce ei numeau, general, sciți. Dar, cu siguranță, asta nu le explică pe toate. Rolul inscripțiilor nu poate fi nici de a decora, pentru că majoritatea nu sînt deloc caligrafice (deși e adevărat că direcția inscripțiilor poate crea linii de forță vizuale). De transmiterea unui mesaj e clar că nu-i vorba, și de altfel, pînă și inscripțiile care au sens nu sînt acolo pentru asta – majoritatea sînt perfect stereotipe, sau nume proprii, sau pur și simplu comentează, alături de un ulcior, „ulcior“, de o fîntînă, „fîntînă“ etc., ca într-un pasaj din Veacul de singurătate. Impresia mea e că Maestrul de la Dipylon, primul artist grec identificabil, deprinsese alfabetul și că în pictura lui se reflectă plăcerea de a scrie, care este, în ultimă analiză, plăcerea gîndirii abstracte. Scrisul de mînă despre care, din păcate, scriu chiar acum la laptop.
Cătălin Pavel este arheolog și scriitor. Cea mai recentă carte publicată este romanul Chihlimbar, Polirom, 2017.
Foto: wikimedia commons
