Aspirația spre nimic
Mai întîi a fost o ceață fină. Părea normală. Poate că așa și era. Perfect normală. Naturală. Venită după o noapte lungă și rece. Uneori, părea că dispare, că se ridică. Însă rămînea mereu, cumva, în privirile noastre încețoșate. Pe urmă, încetul cu încetul, s-a instalat peste tot, ca și cînd ar fi făcut parte din ordinea fiecărei zile. A devenit din ce în ce mai deasă, iar noi am învățat să ne orientăm în ea. Am învățat să ne facem trasee, așa cum învățaserăm să ne deplasăm și în întuneric, pe timpul lungii nopți reci. Acum, vedem ceața prin care am învățat să umblăm ca pe ceva firesc. Face parte din felul nostru de a înțelege peisajul în care viețuim. Sau face parte din felul nostru de a nu vedea pe unde mergem, tocmai pentru că ne-am obișnuit de multă vreme să ne orientăm cu ajutorul altor simțuri. Credem că e imposibil să urmeze o altă noapte rece, la fel ca aceea din care am ieșit. Fără să știm că felul ăsta de ceață, din ce în ce mai deasă, e, în felul ei, o întunecare lentă, o noapte care învață să joace rolul unei zile.
Cu toate că unii o denunță în gura mare, ceața e ceva care ne convine tuturor. E foarte ofertantă. De fapt, e preferabilă oricărei alte stări de fapt. Pentru că, în ceață, poți să strigi cît te țin plămînii, să‑ți exprimi punctul de vedere care condamnă lipsa vizibilității, dar să faci ce vrei tu, pentru că nu te vede nimeni foarte clar. E foarte simplu. În ceață, zgomotul crește, pe măsură ce lucrurile sînt mai puțin vizibile. Corabia fiecăruia dintre noi trage cîte un semnal de clopot, la un anumit interval. În fondul sonor generat de milioanele de clopote, unele au abandonat ideea de interval. Clopotul e tras într-un ritm care depășește chiar și cadența celor mai performante arme automate. Nu se vede mare lucru. Ceea ce înseamnă că trebuie să ne bazăm foarte mult pe auz. Pînă cînd vacarmul clopotelor care semnalează prezența fiecăruia dintre noi devine o pastă sonoră densă și apăsătoare. Cu cît auzim mai greu, cu atît urlăm mai tare. Cu cît mai nervoase semnalele de avertizare a prezenței, cu atît mai isteric ritmul fiecăruia. Iar pasta sonoră a vacarmului în care existăm se transformă și ea, la rîndul ei, într-o ceață. O ceață a sunetelor, amestecată cu o ceață a vederii.
Cu toate astea, din cînd în cînd, răzbat anumite glasuri. Sînt vocile celor care își permit să cumpere stații de amplificare. Discursurile lor ajung și în cele mai îndepărtate cotloane. Cînd ai stație de amplificare, poți să te ridici un pic deasupra plafonului de ceață auditivă. De la înălțimea asta, poți să spui orice. Ai mari șanse să fii auzit. Și, mai ales, crezut. Pentru că nu se vede ce faci în timpul ăsta, din cauza ceții celeilalte. La adăpostul cețurilor, se poate face orice. Iar marele secret e că toți ne putem permite asta. Ceața din priviri și cea din auz nu sînt doar deranjante. Ele sînt și învăluitoare, pot fi și cît se poate de protectoare. Sînt prilejuri minunate de a te ascunde, deși pari, într-un anumit fel, la vedere. Așa ajungi să-ți placă ceața. Egalitatea, în ceață, e mult mai seducătoare decît cea clară, de la lumina zilei. În claritate, în limpezime, se vede tot. Egalitatea de la vedere e grea, pentru că îți limitează extrem de mult gesturile. Pe cînd egalitatea din ceață e minunată, pentru că îți permite să gesticulezi cît vrei, să faci ce vrei. Că nu se vede. De la adăpostul ceții strigi ce vrei tu, cu mult mai multă încredere.
Iar împletirea ceții vederii cu cea a auzului dă naștere, în cel mai firesc fel, unei ceți de idei. Ceea ce, iarăși, le convine multora dintre noi. În ceața generală poți să pari orice. De asta ai senzația că ești și plin de curaj. La adăpostul ceții poți să faci orice comentarii, să amendezi orice discurs, să fii cît se poate de malițios, patetic, scuturat de emoții profunde sau purtat pe aripile unui cinism suveran. Ceața chiar îți dă aripi. Capeți încredere fără să faci prea mult efort. E ca darul acela colosal din povești. Pelerina care te face invizibil. Te poți strecura oriunde și intri, ca ființă, în zona unei plăceri ascunse, greu de exprimat în cuvinte. Iar confortul ceții de idei e confortul suprem. Aici nu există imperfecțiuni, nepotriviri, poziții incomode, junghiuri cauzate de contorsionări, somn chinuitor, stat în picioare, teamă, angoasă, coșmar, torticolis, luxații și contuzii, aici totul e lin, pufos, moale, nimic nu are contur și nici greutate. Ceața de idei e un soi de paradis în care intrarea e cît se poate de democratică.
Cețurile te scutesc de responsabilitate. Nu prea mai e nimic pe umerii tăi. Totul e din cauza… ceții. Și e minunat că e așa. Poți s-o înjuri de la adăpostul ei înseși. Ce poate fi mai fascinant și mai seducător? Iar cînd îți e atît de bine, ce rămîne de făcut? Să prelungești cît mai mult starea asta. Și cum poți face așa ceva? Încurajînd ceața, mai mult sau mai puțin discret, sau chiar producînd-o. Oricum nu se vede aproape nimic. E ceață, nu?! Iar aspirația spre orice devine, la rîndul ei, ceva cețos. Ce e mai comod și mai convenabil, mai sigur și mai încurajator decît ceața? Odată pierdută, ridicată, dispărută, ne-am simți cu toții goi, rușinați, expuși vederii. Ce poate fi mai rău decît să fii văzut? Deși asta zicem că vrem. Să fim văzuți. Băgați în seamă. Respectați. Ei bine, ceața e mai bună decît toate, pentru că te scutește de orice griji. Nu mai ai nici tensiunea întrebării „Ce-ar fi dacă…?“. Ai doar confort. Un soi de liniștire. Poți să zici orice despre oricine, pentru că tu nu te vezi. Ce poate fi mai frumos? Și cine poate fi mai iubit decît negustorii de ceață? Și cine poate fi mai apreciat decît apărătorii ei? Și, la urma urmei, ce poate fi mai ispititor decît aspirația spre nimic? Pentru că poate fi la fel ca aceea spre orice. E deschiderea absolută. E ceața definitivă.
