Tribulațiile discipolatului
Am scris săptămîna trecută despre școală, dar m-am oprit, cu precădere, asupra celui/celei care predă, încercînd chiar să definesc noțiunea de „profesor“. Ce-ar fi astăzi să ne referim și la celălalt pilon al educației, întrebîndu-ne, la fel de franc, ce este un elev? Vreau să încep însă cu o glumă care, veți vedea, are sens în discuția de față. Își dă profesoara de română a lui Bulă examenul de gradul întîi în învățămînt. Conform procedurii, la inspecția obligatorie de la clasă, vin doi universitari, îndrumătorul „lucrării metodico-didactice“ și președintele comisiei. Bărbații se așază cuminți în ultima bancă – rămasă liberă special pentru ei. În imediata lor vecinătate, se află obrăznicătura clasei, Bulă însuși. Profesoara nu-l poate suferi deloc. Îi creează constant probleme, nu învață, e rudimentar și defazat. Ca atare, ea l-a exclus cu desăvîrșire din „regia“ orei de inspecție. Nu i-a oferit nici un „răspuns“ de „plasat“ la momentul oportun și l-a mai trimis și în spatele clasei, avertizîndu-l să-și vadă de treabă. Lucrurile decurg remarcabil. Doamna verifică temele, ascultă și, apoi, prezintă lecția nouă. Ori de cîte ori întreabă ceva, toți copiii flutură mîinile pe sus, șușotind cu disperare: „eu, eu, eu“. Absolut normal, întrucît „ora“ în cauză mai fusese făcută de vreo trei ori cu ei, așa, „preparatoriu“, „pentru orice eventualitate“, cum se zice. Tinerii cunosc, pe dinafară și în detaliu, fiecare pas al intervalului didactic. Au fost „prelucrați“ cerebral cu asupra de măsură.
Bulă se simte marginalizat și ia o decizie nebunească. Ridică, la rîndul său, mîna cu entuziasm juvenil, deși nu știe o iotă din ceea ce se discută. Profesoara este vizibil iritată și se preface că nu-l observă, numind mereu pe altcineva. Bulă, îndîrjit, nu renunță. Se întinde, cu burta pe bancă, agitîndu-și mîna, cu toate degetele, în sus. Strigă, cu glasul îngroșat timpuriu de „școala vieții“, „eu, eu, eu“. Doamna rezistă eroic, în ciuda faptului că turbulentul personaj atrage atenția inspectorilor într-un mod, probabil, neplăcut. În sfîrșit, tipa ajunge, trepidînd, la ultimele cinci minute din lecție. Mai pune o întrebare simplă, menită să cimenteze, în mintea copiilor, subiectele zilei. Bulă, mai insistent decît oricînd, sare pe loc, zbierînd deranjant: „eu, eu, eu“. Evident, femeia nu mai are loc de întors. Se gîndește, speriată, că ar putea fi acuzată de discriminare. Pînă la urmă, sînt secundele finale din oră, ce se poate întîmpla, își spune derutată? „Hai, Bulă, răspunde tu!“ rostește ea cu voce nesigură. Bulă țîșnește fericit în picioare și declamă, sonor, din adîncul ființei lui: „Mamăă, ceee seeexy esteee doaaamna profeesoară!“ Ilaritate, țipete, descărcări de nervi. Profa urlă necontrolat la el să părăsească incinta, amenințîndu-l totodată cu scăderea notei la purtare. Bulă se îndreaptă, spăsit, către ieșire, dar revine, din pragul ușii, și, bătînd obrazul celor doi universitari, li se adresează dezamăgit: „Băi, dacă habar n-aveți, de ce naiba mai suflați, băi?“
Dincolo de jocularitate, să sesizăm împreună partea „serioasă“ a anecdotei. Bulă și colegii săi (în registre diferite, accept) sînt victimele „educației“ robotizate, în interiorul căreia elevul „funcționează“ aidoma unui android din filmele de science fiction: îi deschizi brutal (prin deșurubare) cutia craniană, îi activezi anumite circuite și, gata, procesul de învățare s-a desfășurat cu succes! Imaginea, să admitem, nu se situează foarte departe de adevăr. Frecvent, diverși dascăli (intrați, din jocul întîmplării, în această profesie!) procedează așa. „Toarnă“ informații neprocesate și neselectate în creierul tînăr, umplîndu-l, prezumtiv, cu ceea ce ei numesc „cunoștințe“. Bietul discipol dezvoltă astfel automatisme și, bănuiesc, ticuri, devenind o mașinărie ce reacționează numai la stimuli. Precizam data trecută că, în registrul teoreticienilor pedagogiei, cel aflat în proces de formare se fixează, inevitabil, la intersecția a trei elemente cruciale pentru soarta unui om: ereditatea, mediul și educația propriu-zisă, adică școala. Mai mult, îmi îngăduiam un comentariu hermeneutic. Dacă ereditatea și mediul, constatam, țin de predestinare, fiind imposibil de modificat prin voință individuală, școala se supune alegerii noastre libere. Or, optînd pentru educație, un ins își exprimă tocmai calitatea/trăsătura/însușirea de a fi viu. Dreptul și puterea de a alege ne confirmă postura de ființe raționale. Școala este așteptată așadar să dezvolte această condiție esențială a umanului, nu să o inhibe.
Raportarea profesorului la discipol trebuie să fie, în concluzie, una de consubstanțializare, de simbioză intelectuală, de dialog permanent și revelator. Dialogul reprezintă, prin excelență, marca de identitate a oamenilor vii și egali. El rămîne de aceea vital în exercițiul paideic. Educația însăși vine din arta comunicării și din abilitatea interacțiunii mentale. În afara lor, totul se preschimbă, dezolant, în artificiu.
Codrin Liviu Cuțitaru este profesor la Facultatea de Litere a Universității din Iași. Cea mai recentă carte publicată: romanul Scriptor sau Cartea transformărilor admirabile, Editura Polirom, 2017.