Romulus și Remus
Într-o lume presărată prin voia diferiților zei sau – poate – a proniei unice numai cu incertitudini, nu‑i de mirare că oamenii și-au dorit întotdeauna să afle care-i realitatea. „E de bine sau e de rău?“ au vrut să știe, spre a-și chivernisi viețile. Și cum există mereu profeți și oracole, lor li s-au adresat. Necazul a fost că nici profeții nu sînt mai deslușiți, sau poate că ar fi, dacă dușmanii nu s‑ar amesteca și aici. Pythia vorbea în dodii – cum se știe – dar, ne spune istoricul Paul Veyne – nu o dată preoții ei erau suspectați că primeau mită de la cei mai avuți ca să aplece destinul într-o parte. Se spune de asemenea că, înaintea bătăliei de la Plateea dintre greci și perși, cînd trebuia obținut acordul zeilor printr-o cercetare a ficatului unor miei, haruspicii au fost „convinși“ să facă unele concesii de dragul elenismului și al mieilor, fiindcă zeii păreau indiferenți, dacă nu ostili, iar grămada de miei morți creștea neîncetat. Dar și profetul Isaia, care nu contenea în a profeți dezastre pentru Israel, era suspectat de înțelegere secretă cu asirienii și poate chiar era, practicînd ceea ce azi am numi „defetism“. Luînd în considerație deci incertitudinea vocilor divine, a anatomiei ficatului și probabilitatea ca pînă și sibilele și profeții să ia șpagă, mulți s-au gîndit că numai cifrele pot fi sigure. Dar sînt ele?
Ca să știe cine va da numele noii cetăți pe care o întemeiaseră, Romulus și Remus s-au apucat să numere vulturii de pe cer, în nădejdea că Jupiter le trimite semne prin aceste zburătoare consacrate. Remus, instalat pe Aventin, a văzut repede șase vulturi. Romulus, suit pe Capitoliu, a avut mai mult de așteptat, dar a văzut în schimb douăsprezece păsări. Cine să fie protejatul lui Jupiter? Cel care a văzut primul, sau cel care a văzut mai mult? Fiindcă zeii nu mai puteau fi întrebați a doua oară, dilema s-a lămurit ca între oameni: fratele și-a ucis fratele. Astfel s-a întemeiat Roma cea măreață. S-a demonstrat totodată că nici cifrele nu sînt panaceu pentru disputele noastre.
Astăzi nu mai luăm auspiciile, ci îi consultăm pe statisticieni și pe sociologi: ei au devenit profeții noștri, pentru a ne lămuri viitorul, ba chiar pentru a ne explica cum stăm cu prezentul. Și chiar, de fapt, cum stăm? Chestiunea rămîne însă la fel de încurcată ca pe timpul lui Romulus și Remus, deși nu mai numărăm vulturi, ci date din PIB: cum să citim cifrele? Dacă, de pildă, se constată că pe trimestrul I am avut creștere economică zero față de trimestrul IV din anul precedent, opoziția urlă că intrăm în recesiune. Guvernul răspunde zicînd că există în schimb creștere de peste 4% față de trimestrul I din 2017. Pe cine să crezi? Aceleași cifre se folosesc pentru a arăta fie că sîntem pe marginea prăpastiei, fie că sîntem în anticamera paradisului. Unii, de exemplu, susțin că au crescut salariile, grație „revoluției fiscale“; alții vin cu date (aceleași date) și arată că n-au crescut, sau aproape n-au crescut. Tot statisticile susțin că în ultimele luni lumea a consumat mai mult – ceea ce pare a fi susținut și de creșterile de prețuri. Peste 5% rată a inflației în aprilie, e de rău! Nici pomeneală, zic guvernamentalii, pînă la finele anului acest 5% se va micșora devenind 3%.
Întrebarea e, desigur, cum citești cifrele: direct, de-andoaselea; ce punct de plecare alegi, cum compari și cu ce, cum integrezi datele, în ce context le plasezi și așa mai departe. Veți spune că realitatea totuși nu se schimbă, fie și cînd citim cifrele în variante diferite. Nu sînt însă sigur că știu întotdeauna ce e realitatea. De exemplu, sînt convins că foarte mulți conaționali cred că lucrurile merg rău în România, ba chiar mai rău decît în alte epoci; motiv pentru care mulți se și expatriază. Asta-i realitatea pentru ei. Totuși, toate cifrele arată că niciodată în România nu s-a trăit mai bine decît în acești ani, că țara n-a fost mai sigură, mai prosperă și mai liberă. Care-i deci realitatea? Cifrele? Sau aspirațiile oamenilor? Contează mai mult comparația cu trecutul, sau cu contemporanii noștri din alte țări europene? Sau cu perspectiva viitorului? Și toate acestea, în fond, pot fi exprimate în cifre.
Ce să mai spunem de faptul că uneori „profețiile“ însele, cu sau fără cifre, ar putea schimba realitatea – ceea ce se numește self-fulfilling prophecy. Cînd președintele Iohannis dă de înțeles că datele statistice arată rău, ministrul de Finanțe răspunde că însuși mesajul sumbru al președintelui produce efecte economice negative pe piețe. Fie și măsurată în cifre, realitatea se schimbă după profet, și nu numai profetul după realitate. Ca să nu mai spunem că, oricum, oracolele sumbre rămîn suspecte de colaboraționism cu „inamicul“. Care inamic? Asirienii, „statul paralel“? Dar nici pentru oracolele optimiste nu bag mîna în foc: dacă și de data asta Pythia a fost cumpărată?
Sigur este că și azi, ca și pe vremea lui Remus și Romulus, zeii preferă să se ascundă după cifre decît să vorbească răspicat. (A fi confuz face parte, probabil, din job description de divinitate.) Dar și noi stăm aproape la fel ca gemenii mitici: suit fiecare pe dealul lui, scrutăm cerul și ne numărăm asiduu vulturii; apoi, convins fiecare că cifrele i-au dat lui dreptate, deși sînt aceleași cifre pentru toți, ne luăm frățește la bătaie.
