Javră, adică vorbăreţ

Termenul peiorativ javră nu a avut dintotdeauna agresivitatea pe care o transmite astăzi, ca epitet injurios adresat atît cîinilor, cît şi – mai ales – oamenilor. Cuvîntul are atestări destul de vechi în dicţionarele noastre. Este prezent, mai întîi, în dicţionarul latin-român al lui Theodor Corbea, manuscris de la sfîrşitul secolului al XVII-lea (editat de Mihai-Alin Gherman în 2001), ca traducere pentru latinescul nugax, în seria de sinonime „bîrfitor, mahler [= flecar], javră“. În Dicţionarul de la Buda, din 1825, javră (cu varianta jeavră) era definit ca „vreun cîne“, dar şi cu referire la abuzul de vorbărie: „clefăitor“ (adică lătrător sau clevetitor), echivalat cu -jaseur din franceză, nugator din latină etc. În acelaşi dicţionar era înregistrat verbul a jevri (sau javri), explicat prin sinonimele – azi, în mare parte, populare, regionale şi învechite – a blehăi, a clefăi, a flencăni; substantivul jevrire însemna „a căruiva cîine“, dar şi „clefăire, flencănire“. Cuvîntul pare a fi legat, în primele sale atestări, mai ales de vorbărie, de trăncăneală şi abia apoi – prin lătrat – de lumea canină. Dicţionarul român-francez al lui Costinescu, din 1870, presupunea ca primară referirea la cîini, dar singura trăsătură reţinută în descriere, comună cîinilor şi oamenilor, era tot pălăvrăgeala, zgomotul inutil: javră era „cîine prost ce latră mereu în vînt“, „cîine de vînat ce latră sau goneşte fără a lua urma vînatului“; „om flecar, acela care vorbeşte verzi şi uscate“; în acelaşi dicţionar găsim verbul a jăvrăi – „a vorbi, a striga, a face gură în vînt“, cu infinitivul substantivizat jăvrăire – „strigare supărătorie şi fără motiv; vorbe lăudăroase, flecărie“. În dicţionarul etimologic al lui Cihac, din 1879, javră era înregistrat doar cu sensul „vorbăreţ“, iar verbul a jăvri doar ca „a pălăvrăgi“, ambele cuvinte fiind considerate de origine slavă.

În Glosariul care coprinde vorbele din limba română străine prin originea sau forma lor (1871), în care Laurian şi Massim exilau cuvintele de origine nelatină, javră primea o lungă serie de explicaţii şi sinonime: „limbut, garrul [latinism introdus în dicţionar, cu explicaţia „care face multă vorbă“], gură largă, care nu mai tace, ci vorbeşte verzi şi uscate, care latră continuu, cum se zice, la lună, ca şi cîinele, bombănitor, stupid, inept, nesărat, importun, nesuferit prin limbuţia sa şi chiar răutăcios, inept răutăcios, lipeală infatuă şi greţoasă etc.“ Sînt citate şi expresia a fi javră „a limbuţi şi lătra în deşert“ – şi derivatele jăvrire, jăvritor, jăvritură; iar contextele tipice indicate sînt: ce javră de om; ce javre de muieri; e javră cînele, ce latră cu şi fără timp, cu şi fără loc; acest om e javră, cui nu poţi nimica grăi, fără să se javrească etc. În secolul al XX-lea, în decurs de cîteva decenii, s-a trecut de la sensul cuprins încă în dicţionarul lui Şăineanu (ediţia a VI-a, 1929) – „cîine ce latră mereu“ – la „cîine jigărit, care trezește milă și repulsie“ (NODEX, 2002). Derivatele cuvîntului nu mai apar în dicţionarele de azi, dar pot fi regăsite în dicţionarele de regionalisme. De pildă, Glosarul regional Argeş al lui D. Udrescu (1967) cuprinde verbul a jăvri „a vorbi-n dodii, aiurea, a bate cîmpii, a trăncăni, a pălăvrăgi“ („Ce-i fi jăvrind aşa la stele de pomană; nu te doare gura?“), „a cicăli, a căţăni“ şi substantivele jăvreală, jăvrit şi jăvruţă („persoană clevetitoare, bîrfitoare, palavragiu, flecar“).

Atestările şi explicaţiile din vechile dicţionare sînt dovezi ale lipsei de temei a indicaţiei etimologice pe care unele dintre dicţionarele noastre moderne au preluat-o cam pripit – respectiv a ideii că la originea formei s-ar afla o presupusă rasă de cîini (de negăsit în descrierile curente): javră ar proveni „din Javarra (numele unei rase de cîini fără păr)“ (DEX). Etimologia pare convingătoare la prima vedere, dacă o raportăm la sensul actual din dicţionar – „cîine slab şi prăpădit“. Numai că, aşa cum am văzut, în atestările mai vechi javra nu era definită prin aspectul fizic, ci prin excesul de lătrat, care nu este neapărat atributul unei rase obscure. E la fel de puţin credibil că de la numele unei rase de cîini „fără păr“ s-ar fi derivat un verb care să însemne „a pălăvrăgi“. Mai mult, vechile dicţionare nu oferă nici măcar un răspuns clar la întrebarea dacă la începutul peiorativizării termenului a stat cîinele (prea lătrător) sau omul (prea vorbăreţ); ambele trasee ale extinderii semantice sînt posibile. În orice caz, explicaţia etimologică mai prudentă (chiar dacă nu absolut sigură) indică o origine slavă, presupusă de Cihac şi de Dicţionarul Academiei şi preferată în prezent de Micul dicţionar academic (2001-2003) şi de Noul dicţionar universal (2006).

Istoria cuvîntului traversează şi episoade literare clasice: la Creangă, în Amintiri din copilărie, în desemnarea insultătoare a moşneagului care eliberează pupăza din tei – „Și cum i-o dau în mînă, javra dracului se face a o căuta de ou și-i dezleagă atunci frumușel ața de la picior“ – sau la Caragiale, în Bùbico, în imprecaţiile şi insultele îndreptate către căţel: „Lua-te-ar dracul de javră!“; „N-am văzut de cînd sînt o javră mai antipatică și mai scîrboasă…“ 

Schimbarea de sens a cuvîntului javră e un caz destul de tipic de evoluţie semantică peiorativă, în care un cuvînt folosit în contexte insultătoare îşi pierde înţelesul primar şi atrage toate trăsăturile negative posibile (în cazul de faţă, javră a preluat probabil asocierile morale depreciative ale insultei cîine).