Și, totuși, cum putem respecta „majoritatea“?

Încercînd să înțelegem că nu există altă soluție și că vîrsta democrației în care trăim cere din ce în ce mai apăsat acest lucru. Încercînd să acceptăm că ținta principală a gîndurilor și aspirațiilor noastre e un model civilizațional, nu zdrobirea „majorității“ printr-un discurs devastator, în care pronunțăm sentința: „Sînt proști, n ai nici o șansă să-i schimbi!“ În funcție de spațiul cultural în care se pronunță această sentință, ea poate suna foarte asemănător. Sînt cuvinte pe care le auzi oricînd și la București, Budapesta, Varșovia și Praga, la Paris și la Londra, dar și la New York sau Los Angeles. Dar e cît se poate de limpede că, în străfunduri, lucrurile nu prea seamănă, așa cum ar părea la prima vedere. Fierberea, bolboroseala lipsei de acceptare, neașezarea, eternul provizorat și nervozitatea din Europa de Est nu sînt același lucru cu frămîntările din Europa de Vest, după cum nici acestea nu sînt la fel cu cele din Statele Unite. Nici măcar între țările din fostul bloc comunist lucrurile nu stau exact la fel.

La o privire aruncată de la mare înălțime, e foarte ușor să spui că, peste tot, insurecția mîrlăniei și imposturii face ravagii. E o constatare care îi mulțumește pe mulți dintre „noi“. Ne face să ne simțim deosebiți, ne asigură că nu sîntem ca „ei“, ca majoritatea „tîmpă“, adică la fel ca „proștii și primitivii“. În general, în tușe foarte groase, exprimăm destul de asemănător această bucurie a diferenței. Noi nu sîntem „bisericoși“, nu „pupăm moaște și nu ne călcăm în picioare la cozi la care se dă apă sfințită din cisterne“, nu mergem la festivaluri de folclor și la zilele orașelor „să ne îndopăm cu mici și bere, ca să votăm cu cine ne dă pîine și circ“, nu sîntem „turbați în apărarea familiei tradiționale“, nu credem că „dacii sînt părinții culturii europene“, nu sîntem convinși că „țiganii au un plan să se înmulțească pentru a ne transforma pe noi în minoritate“ și nu credem că „vaccinurile sînt parte a războiului bacteriologic declanșat de masonii care vor să împuțineze lumea“. Cu arome specific locale și cu cîteva diferențe lexicale, mănunchiul acesta de teme se poate regăsi, la prima vedere, peste tot. În general, e vorba despre o lume „fină, educată, de bun simț“, care crede în „valori, în umanism și în democrație“, o lume de „oameni frumoși și eleganți, conduși în viață de noblețe și altruism“, o lume care „dă chipul ac-tual al civilizației“, dar care e luată cu asalt și nimicită de „tradiționaliști, semidocți, abrutizați, inepți, habotnici, îndoctrinați, naționaliști, analfabeți“.

Orgoliul natural al autosituării de „partea bună a lucrurilor“, dorința de a fi deosebiți, de a face parte dintr-o „minoritate valoroasă, care ar merita respect și ascultare“ din partea „proștilor“, ne întunecă de cele mai multe ori căile gîndurilor. Și ne face să uităm, indiferent de limba în care gîndim, care e destinația ultimă a contribuției aduse de propria noastră valoare. Adică modelul civilizațional la care aspirăm și în care vrem să trăim. Diferența enormă între discursurile aparent asemănătoare – cele pe care ți se pare că le poți întîlni azi peste tot în Europa sau în Statele Unite – este că datele culturale pe fundalul cărora se petrec unele dintre aceste frămîntări sînt destul de diferite de la un spațiu la altul. Iar exercițiul alternanței la putere și al păstrării mersului înainte al comunității e foarte diferit de la un model cultural la altul. „Lumea bună“ se va văita peste tot că e rău și jale din cauza „majorității“, dar o va face de pe paliere foarte diferite de realitate civilizațională, nivel de viață și articulare a mecanismelor statale și comunitare. Pare că „lumea bună“ de la București, Cluj, Iași și Timișoara are aceleași probleme ca aceea de la Paris, Londra și New York. Nu prea e așa. Ne apropie enorm faptul că sîntem oameni ai zilelor noastre, dar ne despart categoric stadiile de evoluție ale modelelor civilizaționale în interiorul cărora trăim.

O comparație dură – și dureroasă în același timp! – ar fi cea în care ne-am aduce aminte cum ascultam noi muzici, aici, înainte de 1989. Ne fascinau Led Zeppelin, Deep Purple, Pink Floyd, Yes, Genesis și atîția alții. În fond, ascultam aceleași muzici ca semenii noștri din Occident, fredonam aceleași refrene și încercam să ne îmbrăcăm la fel ca ei. Din punctul ăsta de vedere eram egali, avem aceleași preocupări și gusturi, viețuiam, cumva, într-o lume comună. Diferența fundamentală era că noi trăiam aspirațional toate astea, din spatele Cortinei de Fier, iar ei o făceau cît se poate de concret, traversînd experiențele complete ale etapelor prin care treceau lumile lor. Cam așa e și acum. Rostim discursuri asemănătoare, dar o facem din interioarele unor realități foarte diferite, oricît de global ar arăta problemele pe care le dezbatem.

La noi, pare definitiv imposibil să respectăm „un tradiționalist“, „un naționalist“, „un dacopat“, „un bisericos“ sau un „manelisto-folclorist“. Nu am concepe sub nici o formă să ne pierdem vremea la un dialog cu asemenea „vietăți inepte, abrutizate și îndobitocite“. Dimpotrivă. I-am porcăi, miștocări și certa, alimentîndu-le ura nu doar față de „noi“, ci și față de valorile reale în care credem. Pentru că așa cum consideram că doar „noi“ înțelegeam Pink Floyd la adevărata dimensiune a trăirilor pe care le provocau, așa credem și că doar „noi“ trăim valorile adevărate ale democrației și libertății. „Proștii“ n-au nici o șansă. În alte spații culturale, respectul față de alteritate nu e nici pe departe ideal, dar și-a construit în timp o bază rezonabilă. Atunci cînd vom reuși să învățăm că respectul față de semeni nu înseamnă doar considerația pentru cei care gîndesc aidoma nouă, abia atunci ne vom apropia de modelul civilizațional în care pretindem că credem. Chiar dac-am face-o doar pentru că „e la modă“, pentru că „se poartă“, tot ar fi un pas măreț.