Românii din Madrid (I) – categoria „Să moară familia mea!“

Publicat în Dilema Veche nr. 746 din 7-13 iunie 2018
Românii din Madrid (I) – categoria „Să moară familia mea!“ jpeg

Primul contact cu Madridul, pe la 11 seara, coborîtă direct din avion pe bulevardul Gran Via, a fost năucitor. De peste tot se auzea un vuiet – mașini în trafic, șantier, zumzet de voci, strigăte, rîsete, oameni de toate vîrstele ieșiseră pe stradă mai ceva ca pe faleza de la Mamaia, mici grupuri se revărsau pe trotuare din baruri, altele traversau strada, salutîndu-se cu prieteni de pe cealaltă parte. În Bucureștiul nostru, după ora 11 e liniște, o liniște provincială, mi-am zis, poate doar Centrul Vechi să fie oarecum mai animat. Ca să mă agăț de ceva familiar, mi s-a părut că Grand Via chiar seamănă cu Calea Victoriei, la scară gigantică. Clădiri asemănătoare, însă de trei ori mai înalte, uite și Palatul Telefoanelor, magazine de fițe, partea carosabilă e la fel de lată, cu pista de biciclete cam anapoda, exact pe mijloc. După o sută de metri, mi-a răsunat tot familiar în urechi „Să moară familia mea!“. Vocea venea din mulțime, mi-am întors capul, nu mi-am dat seama cui îi aparține. O voce anonimă din Madrid. După încă o sută de metri, un tip urla la un telefon mobil: „N-auzi, fă, că sînt aici, pe centru, la Callao? Un’ să fiu în altă parte? Iar mă fuți la cap? Sînt aici, la Callao, nu mai suna!“. Tipul s-a pierdut la rîndul său în mulțime. După încă vreo două „Băga-mi‑aș pula!“, această înjurătură tipic românescă pe care o auzi atît de des pe stradă încît se dezbracă de orice fel de obscenitate și de orice fel de sens, transformîndu-se într-o banalitate, nu mai aveam nici un dubiu – eram acasă. Acasă, într-un oraș minunat care mi s-a părut, în același timp, exotic și de foarte departe.

De obicei, cînd plec din țară, îmi doresc să mă rup cît pot de vulgaritatea României și a limbii române, de „românisme“, mai ales de cele întîmplătoare, de pe stradă, așa că mă feresc de români. O fac pentru că vreau să mă simt „în Occident“, să-mi alung pentru cîteva zile depresiile, dar și pentru că mi-e rușine. Totuși, această parte a României de care, de fapt, vreau să fug mă ajunge din urmă, se întinde asupra mea ca o umbră. Mi-e rușine că tocmai ea este atît de prezentă și iese în evidență în țările mai norocoase și mai civilizate.

Însă la Madrid n-am avut unde să fug și să mă ascund. Aproape la fiecare bar, cafenea, fast-food la care m-am oprit era cîte un angajat român. La o teresă din parcul Retiro, cer în engleză un pahar de vin și o apă „cu bule“. Un tînăr mă întreabă tot în engleză de unde sînt. Răspund, fără entuziasm: din România. „Eram sigur!“, zice el în română. „Doar românii și italienii au accentul ăsta în engleză. Mai era o variantă să fii italiancă!“ Îmi face complice cu ochiul și îmi umple paharul pînă la refuz. La fast-food-ul meu preferat, cel cu 100 de sandvișuri, un alt băiat îmi cere numele ca să mi-l treacă pe bon, așa se procedează aici. I-l spun, îmi zîmbește: „Din România, nu-i așa?“. Toți acești compatrioți nu sînt cei pe care i-am întîlnit pe stradă, în prima seară, fac parte dintr-o altă categorie – sînt oameni care n-au plecat din România de prea mult bine, iar aici muncesc, își văd de treaba lor. Nu sînt oameni cu prea multă școală sau cultură, dar, din cîte am înțeles, sînt apreciați ca angajați și de multe ori preferați „fraților“ hispanici din America de Sud. Însă aflu de la cineva care locuiește de multă vreme la Madrid (și face parte dintr-o a treia categorie, cu totul aparte: intelectualii din Madrid care, deși par perfect adaptați, trăiesc pe jumătate tot în cultura română, oameni pe care n-o să-i observi pe stradă pentru că sînt de-o discreție absolută, reprezintă acea Românie a eleganței și a bunului-simț de care n-aș fugi niciodată) că tot există ceva disfuncțional în legătură cu ei – cînd au de-a face cu spaniolii și autoritățile lor, se comportă precum ei, se adaptează imediat și capătă simț civic, însă cînd au treabă cu românii, cu instituțiile lor și revin în matca limbii române, își reamintesc tot ce au „învățat“ în România, de la „merge și așa“ la comportamentul șmecher, indolență și nepăsare. Pe înserat, la standul României de la Tîrgul de Carte, apare un nene trecut de 50 de ani, cu o paporniță. A auzit el că „se dă“ ceva legat de România acolo (România a fost țară invitată la Tîrgul de la Retiro) și e curios. Îi explic că e vorba numai de cărți. Și de scriitori. Pare un pic dezamăgit, nu cunoaște pe nici unul dintre scriitorii contemporani invitați pe care îi enumăr. Nici de Mircea Cărtărescu n-a auzit. Totuși, l-a chemat pe el ceva la Tîrgul de Carte, vreo nostalgie. A văzut expoziția de fotografie de la intrare și are o nemulțumire: „Nu înțeleg de ce au pus numai poze din Transilvania și cu mînăstirile din Nordul Moldovei… Păi ce, la noi, la Tîrgoviște, nu sînt peisaje frumoase de pozat?“. Iată cum spiritul regional îl bate pe cel național, la peste 3000 de kilometri de casă. Domnul din Tîrgoviște este de peste zece ani la Madrid, muncește în construcții, dar vrea să se întoarcă în România, cu „pensie spaniolească“. Băiatul, în schimb, va rămîne aici pe vecie. „Și-a făcut credit pentru casă, nu mai poate să se întoarcă, o să plătească la el treij’ de ani… E spaniol de-acum!“, mai adăugă el cu mîndrie și, în același timp, cu un strop de amărăciune. Mă tot gîndesc la oamenii ăștia simpli și, în fond, la curajul lor, ca la 40 de ani, de pildă, să se urce în avion și să plece, să se arunce într-o cultură cu totul necunoscută, să o ia de la capăt. Însă nu-mi dau seama cît de mult realizează ei treaba cu cultura, cît de altfel e Spania și ce are ea de oferit (apropo de cultură: în muzee nu auzi nici un „băga-mi-aș“ și nici limba română, auzi în proporție de 90% franceză și engleză). Tot ce contează este un mic cîștig și un strop de mai bine. Atelierul cu copiii românilor din Madrid – unii născuți aici, deci la a doua generație – a fost mai mult o lecție de limba română creativă. Au încercat să-și amintească cuvinte, le-au ales pe cele care au pentru ei o semnificație concretă legată de România, cum ar fi mămăligă, mici, sarmale, dar și cuvinte mai abstracte sau care „sună frumos“, precum inimă sau dragoste. Deși sînt deja pe jumătate spanioli, mamele lor încă fac acasă mămăligă, iar mămăliga va exista încă multe generații de acum încolo. Mulți au bunici la țară, în România. I-am întrebat unde le place mai mult, în România sau în Spania? În România, au răspuns cam toți. De ce? „Pentru că e așa, mai sălbatic… mai multă libertate, cel puțin așa e la mamaia mea, la țară. Noi aici stăm la bloc!“, mi-a răspuns o fetiță de 12 ani. Și cînd mamaia nu va mai fi? Îmi dau seama că, pentru ei, România devine acea țară exotică de aproape și, totuşi, de foarte departe. Iar mentalitatea de copil rămîne aceeași – și copiilor cu părinți strămutați în București, în anii ’80, li se părea mai frumos la țară, la bunici. Pe atunci, nu se pleca în Spania, se migra forțat spre marile orașe. Dar există oare o singură țară? Sau țara înseamnă de fapt doar mamaia și curtea ei, ulița prăfoasă a satului și vacanța sau mămăliga? Poate că țara înseamnă doar Tîrgoviște și „peisajele ei frumoase, bune de pozat“?

Ușor confuză, mă întorc pe străzi, ca să mă minunez de civilizația occidentală și ca să tresar în fiecare piață turistică unde mai recunosc cîte un compatriot – cu un acordeon sprijinit de burta rotundă ce indică un grad de bunăstare, cel mai bine știe să cînte „Valurile Dunării“. Ce dacă-i Madrid, nu Viena, nu-i tot aia?

Să fiu atentă pe Grand Via, că se cam fură! Ce-i drept, de două ori m-am pomenit cu rucsacul deschis. „Sînt prea permisivi spaniolii cu ei“, îmi spune un domn din categoria românilor muncitori și de treabă. „Dacă-i prind că fură sub o sută de euro sau o pereche de pantofi nu le fac nimic, le dau drumul înapoi pe stradă. Păi, se poate așa ceva? Francezii i-au trimis în șuturi acasă… și bine le-au făcut!“. În Piața San Miguel, angajatul român pare supărat cînd vede un grup mare de nemți înfometați care dau năvală printre standuri: „S-a spart conducta, să-mi bag…!“. Da, e mult de muncă astăzi, la Madrid, iar eu parcă nu m-aș mai întoarce acasă.

Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Către ieșirea din ipocrizie
Administrația de la Washington a făcut eforturi majore pentru a evita scurgerile de informații cu privire la dimensiunile reale ale sprijinului pe care îl oferă ucrainenilor.
Bătălia cu giganții jpeg
Îngrijorări de Noaptea Muzeelor
E alternativa smart la ieșirea prin cluburi și discoteci.
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Stupori alimentare
Urmăresc de mult, cu atenție, „bibliografia” nutriționiștilor profesioniști și, pe urmele cetățeanului turmentat care întreba mereu cu cine să voteze, întreb și eu, timid, dar tenace: „Eu ce să mănînc? Ce să beau? Cum să aleg dieta optimă?”.
Frica lui Putin jpeg
Unde-s gîlcevile de altădată?
Unde sînt certurile de odinioară precum cele dintre Ponta și Antonescu, care au condus la ruperea USL-ului?
Postmaterialismul, butelia și pandemia jpeg
Miorița woke
Ca orice protestatar respectabil, și miorița originală se simte ignorată, așa că „iarba nu-i mai place, gura nu-i mai tace”.
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat jpeg
De la Madlenka la Madeleine Albright, doamna secretar de stat
Pentru prima oară de la nașterea SUA, o femeie avea să conducă Departamentul de Stat.
O mare invenție – contractul social jpeg
Libertatea de exprimare între tirani, manipulatori, naivi, mizantropi și echidistanți
Romanul lui Vodolazkin și cartea lui Procopius din Caesarea dezvăluie, fiecare în felul său, modul în care se scrie istoria.
Iconofobie jpeg
Un menu european
Natura profundă, intimă, a ființei filologului fusese iremediabil răscolită, devastată chiar.
„Cu bule“ jpeg
Celebrul „Suplement”
E remarcabilă îmbogățirea substanțială a bibliotecii digitale a Institutului de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu” din Cluj.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Acele lucruri inefabile care te fac să te îndrăgostești
Sînt la etapa națională a Olimpiadei de Lectură ca Abilitate de Viață.
Un sport la Răsărit jpeg
Oameni ca Jose Mourinho sau Ronnie O’Sullivan au început să plîngă. Ce se întîmplă?
Cu Ronnie e despre recorduri, nu-l credeţi că nu-i pasă! A egalat numărul maxim de titluri mondiale. Asta face un pic de apă în ochi.
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin jpeg
Alb și negru – interviu cu Garry KASPAROV, campion mondial la șah, oponent al regimului Putin
„Doar victoria Ucrainei și distrugerea totală a mașinii de război a lui Putin pot aduce pacea, atît pentru Ucraina, cît și pentru estul Europei sau pentru Europa întreagă și, de fapt, pentru întreaga lume.”
Nicuşor faţă cu reacţiunea jpeg
Neutralitatea moldoveană și vinovăția românească
Politic, conducerea de la Chișinău face eforturi supraomenești pentru a da asigurări că nu există nici un pericol iminent.
Bătălia cu giganții jpeg
Puțină libertate. Și multe probleme
Țările din Europa occidentală reprezintă o zonă idilică, chiar dacă nu ideală, pentru presă...
Teze pentru o fenomenologie a protecţiei (îngereşti) jpeg
Re-începutul filosofiei
...deveneam nerăbdător ori de cîte ori filosofia întîrzia prea mult în concept, în terminologie, în acrobație analitică.
Frica lui Putin jpeg
Eufemismul
Este însă și altceva, încă mai sinistru, în acest tip de eufemisme politico-ideologice: ele servesc la dezumanizarea adversarului, eliberînd conștiința de orice reproș pentru un act criminal.
Alegeri fără zvîc  Pariem? jpeg
„Eu nu mai citesc presa din 1979” / „Sigur, tu îți permiți...”
Cînd a venit vestea morții lui Radu Lupu, toate marile ziare ale lumii au publicat articole despre legendarul pianist român.
Odă bucuriei, Allegro ma non troppo jpeg
Odă bucuriei, Allegro ma non troppo
În 1817, Societatea Filarmonică din Londra l-a însărcinat pe Beethoven să compună o simfonie.
Stat minimal, stat puternic, stat eficient jpeg
Stat minimal, stat puternic, stat eficient
Dintre toți economiștii români, Georgescu este cel mai tranșant în a analiza și a vorbi despre hibele capitaliștilor și capitalului din România.
Iconofobie jpeg
Imperfecțiuni
Defectele (auto)inventate de oamenii în cauză ajunseseră să fie percepute – tocmai prin inexistenţa lor de facto – drept „limita de atins”, vorba lui Gabriel Liiceanu într-o celebră carte.
„Cu bule“ jpeg
Didactice
Textul recomandă, de exemplu, ca termenul student (cu sensul „cel care studiază”, indiferent de nivel) să nu mai fie folosit în școlile din Ardeal pentru ciclul preuniversitar, ci să fie înlocuit cu elev sau școlar, ca în Regat.
FILIT – Iași 2021 jpeg
Să nu încremenim în prejudecăți
Andreea nu este un elev care să performeze la disciplinele realiste, iar matematica e, pentru ea, o piatră grea de încercare.
Un sport la Răsărit jpeg
Doi ani și jumătate în spatele fileului pentru Boris Becker?
Viaţa lui Becker, ce-i drept, e o vraişte. Ajunge să-l priveşti pentru a înţelege cîte nopţi grele sînt pitite sub faţa buhăită.
Comunismul se aplică din nou jpeg
O întîmplare din România de azi
Mi-a venit în minte formula unui cunoscut: În definitiv, cine ești tu ca să nu ți se întîmple să fii nedreptățit?

Adevarul.ro

image
Colosul cenuşiu. Ce ascunde muntele de zgură, una dintre cele mai mari halde din România VIDEO
În vecinătatea combinatului siderurgic din Hunedoara, se află una dintre cele mai mari halde de zgură din România.
image
Un şofer a rămas fără permis şi a fost amendat după ce a sunat la 112 ca să anunţe că este şicanat în trafic
Un apel la 112 a luat o turnură neaşteptată pentru un bărbat de 37 de ani. Acesta apelase serviciul de urgenţă ca să anunţe că un şofer îl şicanează în trafic, pe raza comunei brăilene Viziru.
image
Afacere de milioane de euro lângă un radar ce comunică direct cu baza Deveselu. „Nu s-a cerut avizul MApN”
MApN a dat in judecată Consiliul Judeţean Dolj după ce a autorizat construirea unui depozit in zona radarului din localitatea Cârcea. Instalaţia militară este importantă pentru apărarea aeriană a României. În spatele afacerii stă chiar primarul din Cârcea.