Galop nostalgic cu Cristian Țopescu

Eram copil, aveam 11 sau 12 ani şi eram deja deprins cu caii. Pe hipodromul de la Ploieşti, în cuprinderea din mijlocul ovalului de zgură pe care alergau trăpaşii în faţa unei asistenţe colorate şi gălăgioase joia şi duminica, se găsea o întindere de iarbă, numită de noi „teren“, unde făceam călărie. Aveam acolo loc berechet, obstacole de toate felurile (staţionate, riviere, triple etc.), manej pentru dresaj, o lungă pistă de nisip bătătorit, pe care încălzeam caii şi galopam frenetic la final de antrenament.

Sînt convins că întîmplarea prin care, la începutul blînd al verii din al şaptelea an al vieţii mele, am ajuns la călărie, o pură coincidenţă la prima vedere, a avut sensuri adînci, destinale, căci în prietenia mea cu caii mi-am dres sensibilitatea şi am exersat în adîncul ei prietenia cum nu o puteam face cu un alt copil. Cred că nu există introducere mai bună în viaţă decît alături de cai. Înveţi loialitatea, înveţi cum de e posibilă o relaţie profundă şi egală cu o fiinţă de douăzeci de ori mai mare şi mai puternică decît tine, înveţi onestitate şi, mai ales, înveţi responsabilitatea. Am amintiri care azi îmi par de poveste. De pildă, îmi amintesc o zi de iarnă, cu zăpadă destul de mare – în asemenea zile, ca să nu stricăm terenul, ieşeam cu caii pe cîmpul imens din spatele hipodromului, de la limita de sud a Ploieştiului. Undeva, foarte departe, cîteva case arătau caraghios, desenate minuscul şi prăpădit pe orizontul depărtat și rece. În partea cealaltă, doar zarea, brăzdată, din cînd în cînd, de silueta fantomatică şi minusculă a unui tren pe care abia dacă îl distingeai. Nu mai ştiu din ce motiv, antrenorul nu era cu noi. Făceam concursuri de galop, strigam şi chiuiam, cei mai destoinici ridicau caii în două picioare, săream peste şanţuri, făceam slalom printre stîlpii de înaltă tensiune. Spaţiul acela nelimitat prin care zbor ca o săgeată eu, mic, pe spatele unui armăsar pursînge englez, înspumat de galopul frenetic, a intrat în mine cu fiecare respiraţie şi astfel am învăţat fizic ce înseamnă libertatea absolută: să galopezi, cu calul tău, în infinit. Galopam aplecat în faţă, aproape de cal, îi simţeam mirosul în aerul tare, auzeam copitele muşcînd zăpada şi vedeam conturul nărilor largi pe care le auzeam fornăind. Aveam un sentiment de dezlănţuire frumoasă, pentru că ştiam că fac ceva cu totul ieşit din comun pentru un copil de oraş comunist de la începutul anilor ’80 şi ştiam că totul i se datorează acestui prieten al meu, calul. Atunci am avut încredere totală în el, aşa cum nu am mai avut niciodată în nimeni, şi am închis ochii pentru un timp. Ştiam că nu mi se poate întîmpla nimic, ştiam că va avea grijă de mine, ştiam că mă iubeşte. Nu m a dezamăgit, chiar nu mi s-a întîmplat nimic şi această bună investiţie de încredere a fost una dintre cele mai mari victorii sufleteşti ale copilului care eram asupra lumii despre care auzisem că e rea. Cu ochii închiși, lăsînd calul să te ducă în galop unde vede cu ochii… Eram una cu calul meu, în viteză, într-un fel de contopire fără rezerve. A fost apogeul de frumuseţe al inocenţei mele.

Apoi, căzăturile. Cred că am căzut de pe cal de cîteva sute de ori. Cădeam pe spate, pe mînă, în cap, în gît, în picioare, pe-o parte sau pe burtă, oricum – mă ridicam iute şi o luam la fugă după cal, căci, eliberat de călăreţ, calul fuge ca din puşcă spre grajduri. În spate, răsuna rîsul gros al antrenorului, care striga după mine „Vezi că rupe dîrlogii şi te mănînc!“ Mă despart 45 de ani şi tot cam atîtea kilograme de acel copil. Irecuperabil!

Apoi, şelăria. O încăpere obscură, în capul grajdului, unde stăteau pe rastel şeile şi, agăţate într-un fel de cuier, hamurile. Fiecare călăreţ îşi lua singur şaua, o punea pe cal, strîngea chinga, măsura lungimea scăriţelor întinzînd cureaua pînă sub braţ. Apoi scoteam caii din grajd. Cei mai mari dintre noi se urcau imediat. Noi, mai mici fiind, flexam piciorul stîng şi grăjdarul sau chiar antrenorul ne azvîrlea în şa. Primele secunde în şa erau, întotdeauna, miraculoase. Lumea devenea alta. Am încălecat de mii de ori în viaţa mea şi de fiecare dată urcarea în şa mi s-a părut un fel de întronare. Acolo, pe cal, totul e altfel şi cred şi acum că drogul călăreţilor nu e calul neapărat, ci acea vedere a lumii, din şa, printre urechile ciulite ale calului.

Tot atunci am cunoscut într-un fel brutal şi moartea. Aveam cam 11 ani şi calul meu, pe care îl chema Elegant, o splendoare de armăsar cu crupă roşcată şi coamă şi coadă blonde, a murit. Am venit dimineaţa la antrenament şi nu mai era. Grăjdarii mi-au spus că murise rapid, în cursul nopţii, dintr-o pricină digestivă. Am fost disperat. Am plîns multe zile şi am refuzat să mai merg la antrenamente, cînd am înţeles că nu mai e nici o şansă să mi-l aducă înapoi pe Elegant. După un timp (două săptămîni să fi fost?) m am dus totuşi, şi am primit un alt cal pentru antrenament, numit Suk, de care m-am îndrăgostit pe dată şi care a fost calul meu încă doi sau trei ani, cît am mai practicat echitaţia.

Și tot pe la 12 ani, îndrăgostit fiind de echitație, cineva mi-a adus cartea Călăreți, obstacole, victorii de Felix Țopescu. A fost biblia copilăriei mele. O știam pe dinafară, visam recordurile și medaliile povestite în carte, nume de cai, călăreți și competiții – o reciteam la nesfîrșit. Într-o zi, tata l a întîlnit pe Cristian Țopescu, fiul autorului. Se știe, Felix Țopescu a fost unul dintre cei mai importanți călăreți din istoria sportului ecvestru românesc, iar Cristian Țopescu, la rîndul lui, practicase cu succes nobilul sport. Tata i-a dus exemplarul meu și mi l-a readus cu un autograf pe care nu-l voi uita pînă voi închide ochii: „Lui Sever Voinescu, în speranța că pînă la ieșirea la pensie voi avea ocazia să-i comentez performanțele sportive. Cristian Țopescu“. Nu mai știu dacă, decenii mai tîrziu, cînd am avut ocazia să stau de vorbă cu Cristian Țopescu în împrejurări pe care ar fi fost imposibil să ni le imaginăm, eu și el, la data autografului, i-am spus cît de mult a însemnat pentru mine acea dedicație. Cît de fericit m-a putut face! Și nu cred că i am spus pentru că, undeva în sufletul meu, eram sigur că el nu va ieși la pensie pînă cînd nu-mi va comenta performanțele sportive. Nu știu de ce, încă mai cred că mi se va întîmpla…

Și dacă totuși e adevărat că a murit, n-aș vrea să tot vorbim despre asta – să nu speriem caii!