Alchimistul

Preocuparea obsesivă pentru rostul propriului meșteșug pe lume îmi pare o trăsătură definitorie a oricărui mare artist. În consecință, un spectacol de teatru îmi pare bun cu adevărat dacă, undeva în adînc, repune problema teatrului ca atare. Asta nu înseamnă nesfîrșite meditații metafizice despre sine, tirade narcisiste și abundente șuvoaie autoreferențiale, cum vedem, din păcate, în multe producții culturale de azi. Preocuparea pentru rostul propriei arte devine intelectualmente interesantă pentru „consumator“ doar dacă se simte în plan îndepărtat, dacă e camuflată în miza de primă instanță. Nu montezi Shakespeare ca să te întrebi despre rostul teatrului pe lume, dar nu poți să montezi Shakespeare fără să reflectezi, în plan secund, la așa ceva. Tocmai dozajul între obsesia lungă, de-o viață, și noutatea de conjunctură a fiecărui spectacol dovedește ceea ce artistic se cheamă „măiestrie“. Știu, cuvîntul e demonetizat (azi toată lumea e maestru, excelență și președinte de ceva!), dar eu îl folosesc aici în sensul lui vechi, respectabil și greu atribuibil.

Acesta e doar un gînd care mi a venit după ce am văzut noua pro­ducție a lui Andrei Șerban, o „adaptare nepermis de liberă“ (am citat din programul de sală) a piesei Mult zgomot pentru nimic de Shakespeare, de la Teatrul de Comedie. Un spectacol despre care m-aș fi așteptat să se vorbească mai mult. Întîi, pentru că se simte imediat că este unul dintre cele mai ambițioase proiecte ale acestui important artist și nu avem prea mulți regizori de teatru cu o carieră echivalentă. În al doilea rînd, pentru că această lectură a lui Shakespeare în Bucureștii anului 2018 chiar pune probleme serioase legate de conjunctură, și ce altceva ne conduce viața noastră de azi decît conjunctura? În al treilea rînd, pentru că avem pe scenă o sumă de actori tineri, excepțional motivați, în frunte cu această formidabilă Sabrina Iașchevici, o actriță cu un potențial dramatic excepțional, cu o „claviatură“ artistică de o întindere neobișnuită, un fel de amestec între Emma Thompson și Anna Magnani, care, după opinia mea, se așază deja, la nici 30 de ani, în liga mare. Sigur, ochiul perfect al lui Andrei Șerban în materie de distribuții este deja recunoscut, după cum capacitatea sa de a energiza actorii tineri este deja legendară. Charismaticul regizor rămîne, la cei 75 de ani ai săi, un mare regizor pentru actori tineri. În fine, pentru că, așa cum sugeram mai sus, spectacolul reflectează în subsidiar la raportul dintre teatru, pe de o parte, și film și televiziune, pe de altă parte, într-o lume care este inundată de politică și cu totul înrobită de ecrane. Televizorul și camerele de supraveghere de peste tot au devenit (vai!) ca aerul în lumea noastră.

În acest Mult zgomot… găsim toate acele trăsături ale artei lui Andrei Șer­ban at his best. Spectacolul are ritm și energie. Jocul actorilor e dăruire totală. Spectacolul are suficientă îndrăzneală față de textul marelui dramaturg cît să stîrnească interes chiar și cuiva care știe bine piesa, dar are respect față de „desenul“ original. În fine, nu uiți nici o clipă că ai pe scenă o comedie. Un bun cunoscător al spectacolelor făcute de Andrei Șerban peste tot în lume îmi șoptește că regizorul este recunoscut pentru ușurința naturală cu care manevrează creativ un text dramatic din registrul comic. Poate. Dau această observație sub beneficiu de inventar. O dau, totuși, pentru că asta am simțit și eu, nespecialist, în Mult zgomot…: o finețe cuceritoare în construirea jocului comic al actorilor, ceea ce mi se pare remarcabil avînd în vedere că, în vremea noastră, comedia a devenit groasă, grotescă uneori, și perfect egală cu caraghiosul. Mult zgomot… este o comedie flashy, care binedispune, dar care se oprește cu un pas înainte de a cădea în stridență. Cum zic, mînă de maestru!

Unii ar vedea o comedie ca să rîdă de alții. Precizez imediat că nu găsesc nimic condamnabil în asta. Cei mai lucizi ar vedea o comedie ca să rîdă de ei înșiși – sănătoasă deprindere. Alții ar vedea o comedie doar ca să se destindă. Comediile lui Shakespeare, însă, mai oferă și o altă posibilitate: le poți vedea ca să te dumirești. Nu mai știu ce filozof scria că marea miză a unei opere de artă nu este nici educația maselor, nici critica social-politică, ci dumirirea bietului omuleț care ajunge în fața ei. Îmi place montarea lui Andrei Șerban pentru că, agitată și solicitantă vizual cum este, dumirește, clarifică un pic ce e cu noi. Rîzi? Sigur că rîzi. Dar ce face rîsul tău din tine contează, de fapt. Rîsul din sala Teatrului de Comedie cînd pe scenă și prin tot teatrul de joacă Mult zgomot pentru nimic te dumirește. Nu-i o revelație, nu ți schimbă viața. Dar contează mult. Cu un milimetru măcar, te edifică.

Precizez că nu fac, aici, o cronică de teatru. Cum zic, mi-ar fi plăcut să citesc mai multe cronici de specialitate despre acest spectacol. Citiți aici doar notele unui spectator care are obiceiul să meargă la teatru, dublat de un cititor care îl divinizează pe Shakespeare. Nu mulți autori pe lumea asta cer o hermeneutică întreagă pentru aproape fiecare cuvînt pe care l-au scris – Shakespeare e unul dintre acești foarte puțini. Dramaturgia, ca și poezia lui, pretind un tip de atenție similar cu cel ce trebuie acordat textelor sacre. Sensuri, aluzii și uluitoare revelații găsești aproape la fiecare frază, versificată ori nu. Oricine a încercat să se aventureze în textele sale în original și s-a ajutat, spre a înțelege mai bine, de mai multe traduceri știe bine ce vreau să spun. Materialul dramatic al oricărei piese de Shakespeare este atît de vast, încît canalizarea lui spre o anume, identificabilă intenție este extrem de tentantă. Din fericire (sau din păcate!), Shakespeare pare că ține la orice sarcină: poți face din el și ideologie feministă, și creștinism al eliberării, și antitrumpism sau, la noi, antipesedism, poți face spectacole deprimante sau exuberante, poți face spectacole crude sau diafane, în fine, îl poți relativiza la infinit. Unii zic că asta este dovada clară a geniului său. Dar asta poate fi și o imensă capcană. Nu pentru el (căci Shakespeare nu mai poate fi vreodată compromis!), ci pentru regizorii și actorii care îi aduc textele pe scenă, aici și acum, în fața noastră. Ce am văzut eu în acest Mult zgomot… este compoziția fericită între lumea lui Shakespeare și lumea noastră, subîntinsă de frămîntarea regizorului în legătură cu rostul teatrului (ori doar al comediei) în lumea televizorului. Spectacolul acesta nu e, însă, doar chimie, ci este alchimie. Iar alchimistul este, desigur, Andrei Șerban.