Cețuri cotidiene
În mod normal, loialitățile oarbe și interesele personale (legate de „carieră“ și avere) dăunează cu siguranță caracterului, dar n-ar trebui să destructureze cu totul facultățile intelectuale. Ba chiar din contră. Cel puțin așa credeam pînă de curînd. Constat însă, din ce în ce mai des, că m-am înșelat. Oameni pe care îi socoteam cît de cît inteligenți, maturi, capabili de oarecare coerență logică se dovedesc, adesea, încețoșați mintal, deîndată ce au de apărat un șef, un partid, o strategie oarecare de promovare personală. În astfel de situații, ei cad rapid sub nivelul înzestrărilor lor curente, pentru a intra în categoria nătărăilor aproape candizi. Îmi îngădui să dau două exemple, din multele pe care scena politică de la noi le oferă zilnic.
Un membru PSD, fost ministru, reactionează „înțelept“ și credincios disciplinei de partid, deîndată ce președintele Iohannis cere demisia dnei prim-ministru. Pot înțelege divergența de opinie, pot înțelege susținerea cvasi-obligatorie a unui premier desemnat de partidul din care faci parte. Ceea ce nu pot înțelege este argumentația de „începător“ a fostului ministru. Ceva de genul: „Nu se poate demite un prim-ministru așa, nitam-nisam. Un prim-ministru înseamnă o întreagă rețea instituțională, o structură administrativă complexă, un întreg aparat… Prin demitere pripită, riști, deci, să provoci haos!“ Iată un mod de a argumenta la care partidul domnului cu pricina nu pare să se fi gîndit, cînd a schimbat, nitam-nisam, trei premieri într-un singur an. Decizia „din scurt“ e deci legitimă dacă e decizia șefului meu, dar iresponsabilă dacă e o propunere a șefului statului. Iată un caz în care loialitatea politică produce o stingheritoare adumbrire mintală, un soi de nebuloasă logică, cu efect opus celui scontat.
Alt caz: președintele Iohannis cere guvernului să răspundă „clar și documentat“ dacă mai au „bani pentru pensii și salarii pînă la sfârșitul anului“. Ei bine, un ministru direct implicat în afacere se grăbește să reacționeze după o logică stupefiantă: „Am căutat să văd care sînt atribuţiile preşedintelui României şi n-am găsit nicăieri atribuţia să întrebe dacă sînt bani pentru pensii şi salarii. Atribuţiile dlui Iohannis sînt să asigure funcţionarea instituţiilor statului.“
Nu e tare? Care va să zică, în Constituție, nu e prevăzut dreptul Președinției de a întreba cum e cu finanțele țării! Eu credeam că nu numai președintele, dar orice alt cetățean al României are dreptul să fie informat cu privire la politica economică a guvernului, mai ales dacă această politică îl atinge la buzunar. Ba bine că nu! Unde, în Constituție, e menționat expressis verbis, acest drept? Guvernul își vede de treaba lui, noi de nevoile noastre! Țanțoșul ministru pe care l-am citat e de părere că dl Iohannis trebuie să-și restrîngă activitatea „doar“ la asigurarea bunei funcționări a instituțiilor statului. Aha! Prin urmare a avea bani de pensii și salarii pentru cetățeni n-are legătură cu buna funcționare a instituțiilor statului! Să mai zică cineva că nu sîntem pe mîini bune! Că inteligența și constituționalitatea nu sînt confiscate definitiv de o mînă de oameni care, din fericire, ne conduc! Încep să mă întreb dacă dl Iohannis nu mai comite, în viața lui zilnică, și alte „abateri“ de la legea fundamentală a țării. De pildă: scrie undeva în Constituție că are voie să zîmbească? Sau să meargă cu bicicleta? Sau că soția domniei sale poate apărea în public cu rochii și poșete „neconforme“? Sau că poate convoca la Cotroceni vreun ministru pentru consultări? Cum adică? Păi ce, miniștrii sînt niște școlari pe care îi scoți, cînd vrei tu, la tablă?!
Nu vreau să mai dau și alte exemple. Mă tem puțin să nu fiu urecheat de o categorie de drept gînditori care înclină să privească duios, înțelegător, creștinește, greșelile demnitarilor. Mai ales cele de logică, gramatică, educație și cultură. A observa că dna Dăncilă nu se prea poate exprima omenește e, pare-se, o formă de misoginism. (Deși de comentarii „răutăcioase“ de același tip au avut parte și dnii Liviu Pop, Valentin Popa etc). Pe scurt: să-i lăsăm în pace pe guvernanți cu bombănelile noastre meschine! Să-i lăsăm să lucreze! Au multe de făcut și, slavă Domnului, se descurcă…
Un anumit coeficient de „ceață“ cerebrală ne invadează cotidian și pe canale mai „mondene“, mai puțin pretențioase, decît cele ocupate de „elitele“ politice. De pildă, în presă. Și mă voi referi, deocamdată, la nivelul cel mai de jos (dar și cel mai „popular“) al gazetăriei autohtone. Cititorul e, adesea, „prostit“, fie în mod voit, fie prin simplă inaptitudine profesională. Scopul? Creșterea, cu orice preț, a rating-ului. De luni de zile, văd, uimit, știri „teribile“ despre cunoscutul cuplu Andra-Măruță. Ideea generală e că ne aflăm în plină catastrofă. Andra “dă, în sfîrșit, din casă“, „Măruță e zdrobit“, „Andra îl înșală“, „Măruță o înșală“. Dacă ai slăbiciunea să dai „click“ pe titlu (însoțit, de regulă, de o poză în lacrimi a celor doi), afli că, de fapt, totul e în regulă. Că nu s-a întîmplat nimic! „Andra pleacă din România!“ înseamnă doar că va avea un concert la Londra… Alteori se alunecă spre lugubru: „Ion Iliescu în doliu! A pierdut-o!“ Alături, o poză a fostului președinte lîngă soția sa. În realitate, e vorba despre un mesaj de condoleanțe al lui Ion Iliescu pentru Hildegard Puvak. Un mare prilej de lovituri mediatice (și o mare demonstrație de prost gust și lipsă de imaginație) sînt anunțurile funebre. Moartea unui muzician se anunță, poetic, astfel: „X s-a dus să cînte în ceruri“. În aceeași notă optimistă, ni se spune și despre balerini, regizori, poeți, că tocmai au decis să-și continue activitatea „dincolo“. Ce frumos! Ce performanță gazetărească! Ce sondaj abisal în teologia vieții de apoi!
Cețuri sus, cețuri jos, cețuri în preajmă! Aud comentatori mereu întristați că am ajuns o simplă „colonie“ (a UE, a SUA, a „străinilor“ în general ș.a.m.d.). Eu unul mă simt colonizat, deocamdată, de cețurile mioritice: cîteva turme de oi și cîțiva ciobănei…
