portrete din mers

Zic alți psihologi: nu pierde copilul interior, „accesează-l”, joacă-te, have fun! Aiurea!

Nu se schimbase nimic, eram din nou o guvernantă „creativă”.

Timpul de așteptare e afișat electronic și calculat la secundă.

Un examen n-ar trebui să se transforme într-o traumă.

Am petrecut nopți în astfel de hoteluri, însă niciodată nu a fost alegerea mea, dacă ar fi fost după mine aș fi ales o pensiune modernă și prietenoasă.

Uitîndu-mă la scena aia, am avut un mic moment de recul și m-am gîndit: oare chiar mi-aș dori o astfel de viață?

Am oftat și pentru faptul că într-un fel m-am văzut pe mine cînd eram copil ca într-o oglindă.

De cînd procedez așa, nu mă simt deloc un om mai puțin politicos, mă simt doar mai bine cu capul.

Nu mai aveam ce fuma.

O conduc pînă la gară unde nu apare nici un gagiu arătos, ăla stă cu grasa lui la televizor, se uită la Netflix.

„Ambreiaj și frînă ușor!” Am 45 de ani și pot conduce o mașină.

Pentru că am aflat de pe Facebook că o pisică îngheață și moare de frig la -15 de grade.

Ar trebui să existe undeva la un loc de cinste într-un muzeu al presei românești de după 1989.

După film, ne-am dus să ne căutăm mașina în parcarea subterană, acolo, în hruba aia imensă și întunecoasă se termină fericirea.

Fetele de 20 de ani de acum nu-și mai pierd vremea în astfel de bodegi.

Ce o fi în capul lor?

E un cuvînt care reprezintă o categorie importantă în viața lor de cartier – deduc eu din ce povestesc ei.

La acele vizite interminabile, stropite din belșug și cu alcool care contribuie din plin la declanșarea certurilor?

Minel şi-a dovedit vitejia şi într-o noapte, împreună cu un vecin, a prins trei hoţi deodată. I-a recunoscut după voci şi le-a zis: „Hai, ieşiţi la lumină că ştiu cine sînteţi!”.

Uite un om care știe ce vrea și care, în felul lui, își cunoaște valoarea.

În afară de două ieșiri în afara țării, am călătorit în vara asta prin România peste 3.000 de kilometri. De cele mai multe ori cu treabă, mai puțin în plimbare. Iată ce am consemnat.

Mi-a părut rău cînd am plecat, aș mai fi stat acolo o săptămînă.

Un spațiu multiculti, cum se zice acum. Nu știu dacă e bine, dacă e rău.

Ăla a rîs de el: „Toată lumea fură, important e să nu bați la ochi!”.

Sîntem atît de obosiți încît nici măcar nu mai putem să ne certăm și noi, așa cum ar face orice cuplu normal într-o astfel de situație.

Și nu există fericire mai mare decît cea de a ajunge la mare după un asemenea drum.

Întîlnirea cu Jean-Pierre a fost cea mai frumoasă și plină de învățăminte experiență albaneză pe care am trăit-o anul acesta.

Așa că am pornit-o mai departe, spre Albania, pe drum am salvat o broască țestoasă.

Locuiești sau nu într-o „petardă” de țară?

Vama Veche o regăseşti cam aşa cum o ştiai, parcă un pic mai fadă, mai „plictisită“.

Tot tîrziu m-am retras și eu în cameră, mulțumită de modul acesta de a privi lumea exterioară.

Nu poți să transformi peste noapte „instituția” familială în spital geriatric, însă asta face statul român pentru că nu-i pasă.

Lăutarul nu ştie, dar ce nu face pentru nişte americance drăguţe?

La Budapesta am mîncat și primul hamburger, însoțit de o sticlă de Coca-Cola, ce fericire, eram deja cu un picior în America!

Ești judecat și după mașină, asta e, iar eu nu vreau să fiu judecată în general, m-am lămurit că viața e mult prea scurtă ca să ne holbăm unii la alții – ce telefon are? ce haine? ce mașină?

În București, vara adevărată venea pe la mijloc de iunie odată cu sfîrșitul anului școlar, cam ca și acum, nu s-a schimbat nimic.

La vîrsta de mijloc, nu ai mari surprize, nu îmbătrănești și nu te schimbi peste noapte

În orașele mici e mai simplu, cercul e mai strîmt.

Trăim în continuare într-o țară foarte săracă

De vreo două luni încoace, mi-am făcut un obicei – indiferent de vreme, în fiecare dimineață pe la ora 9, ies la o plimbare prin cartier.

Bine că măcar poeziile de slavă și preamărire au dispărut, însă nu se știe pînă cînd.

„Un cappuccino fără cofeină, vă rog!”

Probabil că vecina mea deduce doar că ne certăm și e îngrijorată din cauza asta.

Oameni tineri, relaxați, care par să nu fi muncit o zi în viața lor sau în nici un caz o muncă din asta mai de duzină, numai treburi fine, intelectuale.

Am prieteni scriitori care îmi zic: lasă, bre, că scriem pentru generațiile viitoare!

Am mai spus-o, mă consider un om fricos și îi admir pe cei care în diferite situații, de război, de epidemie de ciumă, de revoltă populară, de activism, dau dovadă de curaj.

Totuși, există mai multe tipuri de singurătăți.

La 40 și un pic, eu sincer nu mai pot să pun mîna pe cineva și să zic cu încredere: ăsta mi-e prieten!

A fost atît de specială încît eu, timp de trei ani, n-am știut dacă sînt om sau pisică.

● Orice dietă implică renunțarea la alcool. Eu nu beau decît vin, dar e bună și o bere. Pînă aici! Nu vreau să fiu un om slab, sănătos, dar trist.

Astfel, exemplele pot continua, căci românul, odată ajuns cetăţean american, face tot posibilul să-şi uite limba şi obiceiurile, dar năravurile şi le păstrează.

Oare n-ar trebui, la vîrsta lor, să plece în niște excursii ca să vadă lumea, să-și cumpere autorulote cum fac pensionarii din Germania, să-și petreacă revelioanele prin insule cu o climă mai blîndă?

Nicăieri nu am simțit un munte mai sălbatic decît la cabana Caraiman, simți hăul, abruptul, aproape de tine țopăie caprele negre.

Ce-mi doresc pentru anul viitor? Nimic altceva decît să călătoresc și să scriu.

Pentru mine, sărbătorile de iarnă sînt toate la fel. Iată o scurtă trecere în revistă a sărbătorilor pe care le-am consemnat în diferite texte, de-a lungul anilor.

Mi-am dat seama că generația asta a lor e mult mai serioasă și, într-un fel, mai pragmatică decît eram noi.

„Băi, trebuie să mergem să luăm ceva provizii, că vin termitele astea și nu mai găsim nimic! Măcar pîine să avem”.

Este un text despre lipsa de acceptare a bolii și a morții.

Pentru mine, Berlinul este orașul cel mai bine organizat, ca infrastructură și ca tot, dar în care te simți cel mai liber.

Confortul. Patul devine esențial.