Societate

Deranjant mi se pare – peste tot în lumea asta – modul în care se vrea a se impune un stil de viaţă.

O lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Biserica iconoclastă este bizantină fără să fie ortodoxă, și chiar cînd e ortodoxă din punct de vedere dogmatic, ea nu încetează să fie bizantină.

Imensitatea cerurilor nu reprezintă o țintă a efortului gîndirii, ci una a transformării radicale a simțurilor concomitent cu o verticalizare abruptă a imaginației.

E ciudat cînd realizezi că odrasla ta capătă vîrste cu care încă te mai identifici. Nu că aș mai avea acum 20 de ani, nici că m-aș situa pe undeva prin apropierea acestei vîrste.

Ești lăsat să devii omul care ești, ți se pun cărți în mîini și înțelegi ce vrei și cît poți din ele și din viață.

Oamenii față de oameni sînt foarte puțin recunoscători între ei, de cele mai multe ori au motive bine întemeiate, uneori meschine sau egoiste.

În cele şapte săptămîni de la Paşti la Pogorîrea Duhului Sfînt, ţesătura bogată a celebrărilor desfăşoară sensul întreg, dar nemărginit al actului christic, îl propune înţelegerii, cunoaşterii, participării.

Orice istoric al creștinismului va recunoaște că această religie a fost mai liberă în vremurile persecuțiilor imperiale din primele sale veacuri decît în captivitatea din lagărul socialist.

Timpul sărbătorii e rai pentru ispitele ei, atunci e momentul în care oamenii au răgaz și sînt dispuși să-și cheltuiască energia și banii pe lucruri inutile.

Observ că trecem mulți printr-un soi de psihoză colectivă în care dialogul pur și simplu nu mai e posibil.

Pe o felie de pîine „ungurească” de Covasna îmi întind niște zacuscă de la doamnele drăguțe de la Jina, tot de la ele iau și niște telemea veche, e minunată și e chiar aia „originală”, nu vreo făcătură.

Trebuie să fie cu totul altceva în moartea lui Iisus Hristos. În primul rînd, anticiparea nu numai a ideii abstracte de moarte, ci a parcursului pe care Îl va străbate pînă la ea.

Înlăuntrul mormîntului gol are loc revelația învierii.

Dilemele morale erau minime, eram atît de siguri că schema care ni se oferă va funcționa, încît aproape că nu ne mai puneam probleme de nici un fel.

Ați observat cum cineva poate răsturna cu susul în jos atmosfera unei încăperi chiar dacă bagă doar un cap pe ușă?

E o lume aproape dispărută, îngropată, ca și cum nici n-ar fi fost. O lume incredibilă și absurdă în felul ei.

Postul apare ca un efort – meritoriu – de voinţă. Omul care ţine post se dă înapoi, se ţine în frîu, se constrînge, se „nevoieşte”.

Volumul fixează într-un stil fluent vocabularul religios și contextul social din care s-a cristalizat ideea „destinului manifest” al viitoarei superputeri globale.

Cititul devenise meseria mea: învățam să citesc și să interpretez texte, apoi să scriu despre ele.

Cine a putut pune telefonul deoparte și s-a putut retrage în liniștea necesară pe care o cere prietenia unei cărți?

Am rămas cu o frică față de tot ce presupune autoritate și mai ales față de relația cu statul român.

Autoritate desemnează primordial puterea legitimă și acceptată sau chiar învestită de o largă majoritate a unei societăți, ceea ce-i permite să funcționeze fără ajutorul nemijlocit al forței coercitive.

Viața Mariei Skobțova face să pălească cele mai palpitante și neverosimile aventuri, iar, pentru ochiul credinței, devine o parabolă a imprevizibilității lui Dumnezeu.

În pandemie, mult timp, s-a-ntîmplat ceva interesant cu „lumea mică”: a devenit, o vreme, mainstream.

O pandemie ne-a mai lipsit de pe cap ca s-o luăm razna cu toții public, fățiș, cu urlete din toate părțile.

Regimul comunist a desființat nu doar breslele, a „desființat” excelența în România, a încurajat mediocritatea și astfel a apărut o generație de cîrpaci.

Astfel de adaptări cer inventivitate spirituală, cer reflecţie asupra însemnătăţii de căpătîi a Paştelui.

Părintele McGuckin – care oficiază azi sub jurisdicția canonică a Patriarhiei Române – a devenit un herald apusean al creștinismului răsăritean.

Lazzaro are încredere în cuvînt și în oameni. Iar lumea lui, așa cum o vede el, fără alb și negru, fără îndoieli și fără gînduri ascunse, este o lume care ne-a fost dăruită cîndva, dar pe care am pierdut-o.

Scrisorile erau deschise și citite. De fapt, se vedea: plicurile veneau uneori desfăcute (sau prost refăcute).

Regina voi fi eu, o să am nenumărate tiare din forme de prăjituri, coliere prețioase din dopurile sticlelor de vin și un sceptru-polonic de la Tefal.

Cîntecul se revărsa în stradă ca o explozie de bucurie în vremuri apăsătoare în care aproape nimeni nu mai sărbătorește nimic.

Dacă a putut da faliment Banca Lehman Brothers, probabil că și sistemul de învățămînt poate ajunge la limita raționalității economice și sociale.

Manuscrisele lui Eliade trebuie să se afle într-o arhivă publică spre a fi studiate.

Pentru că nu se găseau destule și totul se obținea cu efort, oamenii își depuneau proviziile cu greu obținute doar în propriile vizuine.

E mirosul hăituielii, al unei disperări care fierbăluiește necontenit în oamenii ăștia, e miros de frică, lipsă, haine vechi.

Așa se întîmplă atunci cînd lucrurile ți se pare „normale”, ți se par că vin de la sine.

Există ispita de a reduce relaţia cu divinul la gestică ceremonială, la procedură bătută în cuie, la act pe cît de precis detaliat, pe atît de exterior.

A fi „trupesc” înseamnă a lupta cu Dumnezeu, prin ignoranță, invidie, furie și blasfemie.

Nu percepeam neapărat spațiile din filme și seriale ca pe niște realități geografice, ci, mai curînd, ca pe niște ficțiuni plăsmuite pentru personaje.